Cu câţiva ani în urmă, la Clinica Veterinară din Bucureşti, a fost adus un câine din rasa ciobănesc german care manifesta semne violente de sufocare. în urma examinării de către medicul veterinar s-a constatat că nările câinelui erau obturate cu o substanţă care semăna a ceară albă. Ce se întâmplase? Protejatul câinelui, un băieţel de trei ani, văzând-o pe mama lui în urmă cu câteva zile cum i-a administrat câinelui un supozitor cu scobutil sub coadă, a încercat să facă şi el acelaşi lucru. Dar n-a putut. Şi atunci a îndesat în cavitatea nazală a câinelui nici mai mult, nici mai puţin de zece supozitoare. Iar patrupedul de 40 de kg n-a opus nici o rezistenţă! Nici o rezistenţă la „binele" de care a avut parte n-a opus nici un pisoi persan de doi ani atunci când partenera lui de joacă, o fetiţă de patru ani, l-a tuns „pentru că-i era prea cald". Nesupravegheaţi, copiii în vârstă de doi-trei ani, neştiind ce este durerea sau moartea, pot comite acte de cruzime asupra câinilor sau pisicilor, la fel cum scot ochii, rup mâinile sau părul păpuşilor. Au existat situaţii când copiii au aruncat câini sau pisici de la etaj, din pur amuzament, fără să realizeze că fac rău.
Făcând abstracţie de aceste în -tâmplări, unele cu urmări grave, iar altele amuzante, rolul animalelor de casă în viaţa copiilor este foarte important în formarea caracterului şi a deprinderilor acestora. Lăsându-i, de la vârsta la care încep să aibă discernământ, să se ocupe de educaţia acestora, de igiena corporală, de hrănirea la ore fixe, de urmărirea calendarului de deparazitare şi vaccinare, copiilor li se dezvoltă simţul responsabilităţii. în prezenţa câinilor sau a pisicilor, copiilor li se dezvoltă şi simţul de observaţie, dacă sunt puşi în situaţia de a observa dezvoltarea acestor animale, apariţia şi evoluţia unor boli, naşterea şi creşterea puilor. Prin structura lor psihică, unii copii pot fi egoişti, iar uneori chiar cruzi. Dar prezenţa unui căţel sau a unei pisici, pe care-l iubeşte şi cu care se joacă zilnic, îl poate determina să împartă cu acesta bucata lui de ciocolată sau de prăjitură. Este primul semn bun, primul semn de preocupare a copilului şi pentru altceva decât pentru propria lui persoană.
Sunt copii care nu mai apelează la bugetul familiei atunci când prietenul lor patruped este bolnav, cumpărându-i medicamente din propriile economii. Fiind aproape de aceste animale, copilul, când va deveni adult, va iubi natura şi animalele, va iubi omul. Un rol deosebit de important îl au câinii şi pisicile în integrarea în comunitate a copiilor cu tulburări de comportament şi cu deficienţe de adaptare. Acolo unde medicamentele nu au nici un efect şi medicii devin neputincioşi, un căţel sau o pisică, cu veselia lor, cu dorinţa de plimbare sau de joacă, reuşeşte să readucă copiii cu grave tulburări de comportament în rândul celorlalţi copii, în şcoală şi în societate. Copilul formează împreună cu câinele sau pisica lui un cuplu extraordinar, care merită privit şi admirat.