Floriana Jucan, jurnalista care ne-a obişnuit cu experienţe incredibile, ne oferă acum o idilă fotografică pe care toate inimile feminine, indiferent de vârsta lor, ar invidia-o.
Care dintre noi n-ar visa să fie în aceste fotografii alături de Armand Assante?! Până şi cinefilii de sex masculin şi-ar dori, poate, să bea bere împreună! Un interviu este întot-
deauna un prilej de comuniune sufletească şi spirituală cu interlocutorul. In cazul de faţă, să fi fost doar atât? Rămâne să descoperiţi în paginile următoare.

Floriana Jucan s-a născut în Bucureşti, la 1 decembrie 1974. Copilăria i-a fost influenţată de divorţul părinţilor, de cei câţiva ani petrecuţi într-un internat săptămânal şi de multe dorinţe şi ambiţii. La 15 ani, publică volumul de poezii „Podoabe de suflet", iar la 21 de ani, romanul „Ambasadorul". Experienţa senzaţională a unei românce extrem de tinere, care trăieşte o tulburătoare poveste de dragoste cu ambasadorul Elveţiei în Bucureşti, mediul şi personajele politice, realismul şi veridicitatea descrise de Floriana Jucan fac din „Ambasadorul" o carte unică în peisajul cultural de după 1989. In paralel cu frecventarea Facultăţii de Administraţie Publică Ştiinţe Administrative, Floriana se impune ca jurnalistă de succes la cotidianele „Evenimentul zilei" şi „Ziua", fiind acreditată la Preşedinţie şi Guvern.

Preambul

L-am văzut pe Armand Assante, pentru prima dată într-un film, acum 16 ani. De atunci, l-am visat cu ochii închişi sau des¬chişi, dar n-am îndrăznit vreo¬dată să cred că bărbatul acela intangibil, de care mă îndrăgostisem şi de care mă despărţeau nu numai ecranul televizorului, ci lumea întreagă, va fi atât de aproape de mine... şi că-mi va oferi o săptămână din viaţa lui şi un interviu.
Şi astăzi mă întreb... oare de ce mi-a făcut Dumnezeu cadou autograful lui pe inima mea? Şi câte clipe de credinţă, câte lumânări aprinse la biserică vor trebui pentru a mulţumi? Mă aflam împreună cu câţiva prieteni la restaurantul „Maxim" al lui Mitică Dragomir şi, din cauza faptului că programul folcloric se suprapunea peste vocea aceea gravă din telefon, am ieşit în stradă. În ciuda temperaturii scăzute, am vorbit mai mult de o oră şi jumătate. Revenind la masă şi vrând să mă scuz pentru absenţa prelungită şi nepoliticoasă, le-am spus prietenilor mei cea mai bună minciună, adică adevărul, şi anume că m-a sunat Armand Assante. Evident, nu m-a crezut nimeni. Mie însămi îmi părea incredibil că „eroul" acela din filme şi-a consumat un ceas şi ceva stând de vorbă cu o necunoscută din România. Experienţa telefonică s-a repetat însă şi a doua zi, când, la sfârşitul unei alte ore de conversaţie, Armand Assante mi-a spus: „Te aştept la New York!". Era cadoul de ziua mea, făcut de un prieten pe care-l rugasem la un moment dat să-mi înlesnească, dacă nu o întâlnire, cel puţin o convorbire cu idolul meu din adolescenţă. Fireşte, atunci când am primit telefonul am crezut că este o farsă. Dar, o săptămână mai târziu, chiar m-am îmbarcat la bordul unui avion aparţinând companiei KLM, cu destinaţia Bucureşti - Amsterdam - New York. La sosire, m-a aşteptat un şofer, care m-a condus până la „Lone Oak Farm". Acest „sanctuar" construit din piatră şi lemn este înconjurat de un domeniu impresionant şi, din momentul în care am depăşit bariera de acces de la începutul proprietăţii, am mai mers circa 20 de minute pentru a ajunge la vila Assante. Am coborât din maşină crispată, uitându-mă la el şi incapabilă să răspund acelei urări de „Wellcome to America!", să întind mâna şi obrazul pentru acel sărut de bun venit cu care gazda mă binecuvânta.

Mi s-au întâmplat atât de multe fapte senzaţionale în viaţă, încât ajunse¬sem, la un moment dat, să fiu pregătită pentru orice şi să nu mă mai surprindă nimic. Ca ziaristă acreditată ani de zile la Palatul Cotroceni şi la Palatul Victoria, am călătorit extrem de mult şi am cunoscut îndeaproape multe personalităţi ale lumii financiar-bancare şi politice din toată lumea. Nimic însă, nici măcar întâlnirea cu Shimon Perez sau Yasser Arafat, Benjamin Nethanyahu, Koffi Anan sau Bill Clinton, dirijorul Zubin Mehta etc., nu m-a lăsat fără cuvinte, aşa cum s-a întâmplat acum câteva săptămâni, într-o seară, când telefonul meu mobil a început să sune şi răspunzând, am auzit la capătul celălalt o voce gravă care mi-a spus într-o engleză americană: „Floriana!? I am Armand. Do you hear me?!". Ce a urmat este indescriptibil, pentru că, dacă toate apele Pământului ar fi cerneală şi toţi copacii hârtie, nu mi-ar ajunge să scriu ce am simţit în toate acele zile în care am stat în casa lui, am mâncat cu el la masă, i-am văzut slăbiciunile, forţa interioară şi l-am privit în ochi. Cum ar fi spus Nietzsche, am simţit un extaz a cărui tensiune formidabilă se transformă uneori în torente de plâns, alteori într-o infinitate de fiori subtili. În tot acel timp petrecut cu un om mitizat ani întregi în imaginaţia mea, am înţeles că zboară deopotrivă cu aripile geniului şi normalităţii, în acelaşi timp.
Am descoperit un om înconjurat de un univers unic, construit deopotrivă din amintiri şi elemente ale prezentului: tabloul fetelor sale, cafeaua adusă dimineaţa la pat unui musafir, cumpărăturile de la supermarket, semne ale banalului cotidian al vieţii.
În toate acele zile şi, mai ales, nopţi am simţit atât de profundă fericirea, încât tristeţea şi bucuria nu mai păreau două forţe ostile, ci doar o risipă de întuneric... Dar focul acela divin ardea în şemineu, nu numai noaptea, ci chiar în sufletele noastre care trăiau această întâlnire cu dis¬perarea imanentă despărţirii.

Floriana Jucan: Date fiind originile dvs., cred că aţi călătorit în Italia de mai multe ori, deşi v-aţi născut în America. Care dintre cele două ţări vă atrage mai mult?
Armand Assante: Familia mea are într-adevăr rădăcini napoletane. Am petrecut mult timp în Italia şi pot spune că este ţara mea preferată. În acelaşi timp, cred că este şi una dintre cele mai importante culturi ale lumii.
FJ: La început, ştiu că aţi fost toboşar şi că voiaţi să deveniţi interpret de operă. Ce anume v-a schimbat planurile?
AA: Muzica m-a interesat încă de mic, pentru mulţi ani, şi Dumnezeu m-a binecuvântat cu o voce frumoasă. Am studiat opera timp de trei ani şi am frecventat cea mai exclusivistă şcoală de muzică din Manhattan. Am învăţat în acelaşi timp să cânt şi să joc pe scenă. Atunci mi-am dat seama că platoul de filmare şi scena teatrului mă atrag mai mult ca orice. Am fost actor de teatru timp de zece ani, la începutul carierei mele, înainte de a face primul meu film. Ulterior însă, m-a atras filmul neorealist italian şi francez. Nu mi-am dorit să devin actor pentru a intra în lumea afacerilor cinematografice, ci pur şi simplu m-au atras mediul şi progresele tot mai mari pe care le făcea an de an filmul. FJ: Rolul mafiotului John Gotti v-a adus un Premiu Emmy şi numeroase nominalizări. Sunteţi legat de acest rol în mod special?
AA: Universul mafiei este întruchipat de o figură ca John Gotti şi de aceea el a avut un impact atât de mare în America. Gotti a crezut în „codul" său, care l-a făcut foarte popular, dar, din nefericire, fără să-şi dea seama, a fost folosit de Guvern şi de massmedia, în egală măsură. Dorinţa lui de a fi cap de afiş pe prima pagină a ziarelor a fost exploatată, iar Guvernul i-a întins o cursă, în care John Gotti a căzut implacabil. El este un erou al mafiei şi fidelitatea cu care a crezut în legile nescrise ale acesteia l-a făcut extrem de popular, mai ales în rândul mafioţilor.
John Gotti a fost un caracter fascinant pentru mine ca actor, şi americanii vorbesc despre el mereu. Făcând o comparaţie, el a fost considerat de multe ori un cowboy, dar, dacă trăieşti toată viaţa sub presiunea sabiei lui Damocles, poţi sfârşi tăiat de sabie. Iar Gotti, aflat acum în spatele gratiilor, a fost „decapitat".
FJ: Cum e să ai partenere de film femei visate şi dorite de majoritatea bărbaţilor? AA: întotdeauna, partenerele mele (Sophia Loren, Cathy Marie Stuart, Raquel Ward etc.) s-au remarcat, din punctul meu de vedere, prin sensibilitate, inteligenţă, respect, pentru că le-am considerat femei în adevăratul sens al cuvântului. Sunt femei unice şi nu neapărat obiectul unor dorinţe masculine.
FJ: Săruturile din film sunt reale?
AA: Nu, sunt numai jucate. Un film bun are o poveste interesantă şi se identifică şi cu săruturi „reale". Dar n-am fost niciodată implicat într-o relaţie personală cu vreo parteneră de film. N-am interferat vreodată viaţa mea personală cu viaţa mea profesională, pentru că actoria este o profesie care cere multă stricteţe în muncă şi, dacă sentimentele tale personale se amestecă în viaţa profe¬sională, în 90% din cazuri ies la suprafaţă dezastre. Aceasta este o regulă de aur pentru mine şi nu voi avea niciodată relaţii intime cu colegele mele.
FJ: Cum sunteţi dvs. în viaţa privată? AA: Teribil, oribil, plictisitor, crud, răzbunător, toate acestea la un loc. FJ: Un star ca dvs., iubit de majoritatea femeilor din lume, se mai poate îndrăgosti? Oare ce fel de femeie vă mai poate impresiona? AA: întotdeauna poţi fi impresionat de cineva. Eu sunt actor de 33 de ani şi numai dintr-un accident divin am devenit cunoscut, în ultimii ani, şi am început să „bântui" visurile femeilor. Pentru mulţi ani am fost un actor complet necunoscut, în ultimul timp, însă, presa a fost foarte generoasă cu mine şi mi-a creat această reputaţie de sex-simbol. însă pot fi impresionabil ca oricare alt bărbat normal, fără a avea anumite criterii pe care să le cer unei femei. Depin -de numai de ea.
FJ: Ce părere aveţi despre filmul european?
AA: în general, filmul european a fost mult mai sociologic, mai concret la aspecte, înfăţişând poveşti despre lumea afacerilor din politica vieţii europene. La fel cum Hollywood-ul a întreţinut valorile filmului american. Hollywood-ul manipulează foarte mulţi bani, care cresc de obi¬cei valoarea unui film. Câteodată, oamenii dispreţuiesc Hollywood-ul, considerând că produce multe filme de duzină, dar adevărul este că multe dintre producţiile hollywoodiene au fost făcute pentru a genera profit şi pentru a face industria filmului o forţă, care a promovat deopotrivă inteligenţa, succesul şi a făcut filmele mai accesibile cinefililor, mai folositoare. Acum însă, când tehnologia de vârf a ajuns aproape în toată lumea, putem spune că „efectele" hollywoodiene se generalizează. Totuşi, filmul european a fost mereu o istorie mult mai importantă şi mai profundă.
FJ: Credeţi că există o formulă magică a
succesului pentru un film? AA: Nu, nu cred. Un film este bun dacă are la bază o poveste bună, realistă, emoţionantă, şi numai conştiinţa publicului poate genera succesul sau eşecul unui film.
FJ: Cariera unui actor poate fi influenţată de Dumnezeu, de noroc sau de el însuşi?
AA: Cariera, ca şi viaţa, poate fi influenţată de foarte mulţi factori, dar cred că cele mai importante sunt momentul şi mediul naşterii, copilăria având o influenţă primordială asupra vieţii noastre. De asemenea,
FJ: Ce părere aveţi despre filmul european?
AA: în general, filmul european a fost mult mai sociologic, mai concret la aspecte, înfăţişând poveşti despre lumea afacerilor din politica vieţii europene. La fel cum Hollywood-ul a întreţinut valorile filmului american. Hollywood-ul manipulează foarte mulţi bani, care cresc de obicei valoarea unui film. Câteodată, oamenii dispreţuiesc Hollywood-ul, considerând că produce multe filme de duzină, dar adevărul este că multe dintre producţiile hollywoodi-ene au fost făcute pentru a genera profit şi pentru a face industria filmului o forţă, care a promovat deopotrivă inteligenţa, succesul şi a făcut filmele mai accesibile cinefililor, mai folositoare. Acum însă, când tehnologia de vârf a ajuns aproape în toată lumea, putem spune că „efectele" hollywoodiene se generalizează. Totuşi, filmul european a fost mereu o istorie mult mai importantă şi mai profundă.
FJ: Credeţi că există o formulă magică a
succesului pentru un film? AA: Nu, nu cred. Un film este bun dacă are la bază o poveste bună, realistă, emoţionantă, şi numai conştiinţa publicului poate genera succesul sau eşecul unui film.
FJ: Cariera unui actor poate fi influenţată de Dumnezeu, de noroc sau de el însuşi?
AA: Cariera, ca şi viaţa, poate fi influenţată de foarte mulţi factori, dar cred că cele mai importante sunt momentul şi mediul naşterii, copilăria având o influenţă primordială asupra vieţii noastre. De asemenea,
aceea ar fi să fiu un tată bun. Nimic nu ar putea fi mai important decât asta.
FJ: De ce aţi divorţat de Karen?
AA: Pentru că drumurile noastre au luat-o în direcţii diferite. Ca orice căsnicie, a început ca povestea de dragoste dintre Romeo şi Julieta, la sfârşit însă...
Oricum, suntem foarte buni prieteni şi cea mai puternică şi indestructibilă legătură a noastră sunt copiii noştri. Uneori cred că, în adâncul sufletelor noastre, vom fi mereu căsătoriţi, dar totuşi nu mai suntem împreună de şapte ani.
FJ: Dacă aţi pleca pe o insulă, ce anume aţi lua cu dvs.?
AA: Copiii, câinii, maşinile mele şi pe cineva drag. De fapt aş lua cu mine tot ceea ce iubesc.
FJ: Care sunt cele mai mari temeri ale
dvs.?
AA: Mă tem că nu sunt un tată destul de bun, mi-e teamă că nu sunt destul de sincer cu mine însumi şi cu ceilalţi. Nu găsesc viaţa mea uşoară, pentru că munca mă determină să călătoresc foarte mult şi de aceea îmi este greu să menţin orice stabilitate în viaţa mea şi orice relaţie. Cea mai mare teamă a mea este aceea de a-i dezamăgi pe oameni, pentru că nu-mi pot ţine promisiunile pe care mi-ar plăcea să le realizez. în lumea tot mai informatizată de astăzi, putem fi peste tot şi totuşi, de cele mai multe ori, nu suntem acolo unde ne-am dori să fim. în lumea de azi, toţi sunt foarte grăbiţi. Eu însă sunt extrem de lent în a lua decizii, în munca mea şi, de asemenea, în dragoste. Cred că un bărbat şi o femeie care se cunosc şi se iubesc, dar din diferite motive în acel moment nu pot rămâne împreună, se pierd unul pe celălalt. Asta pentru că, deşi dragostea presupune răbdare, cei îndrăgostiţi nu o au. Ei vor totul, imediat. Cred într-un fel că ultimul meu rol, Ulise, este povestea vieţii mele. Iar Penelopa l-a aşteptat atâta timp pentru că, în adâncul sufletului ei, ştia că el se va întoarce.

Armand Assante s-a născut în 1950 la New York, dintr-un tată italian şi o mamă irlandeză. La patru ani, părinţii săi l-au dus pentru prima dată la teatru, să vadă „Peter Pan". La şapte ani, se muta împreună cu familia într-un district de lângă New York. A fost toboşar în formaţia „Phaeton IV" şi plănuieşte să devină interpret de operă. La 17 ani se mută înapoi la New York şi-şi începe cariera de actor, fiind acceptat la Academia americană de Artă dramatică. In 1968, se licenţiază în Arta dramatică, fiind răsplătit cu Premiul „Charles Jehlinger" pentru cel mai bun actor al Academiei. In 1971, debutează pe Broadway şi joacă pentru mai mulţi ani în diferite piese de teatru. In 1977, ia calea Hollywood-ului şi apare în câteva episoade din serialul „Kojak". De aici încolo vor urma 55 de filme de lungmetraj sau de televiziune în care Armand Assante va juca roluri de împărat (Napoleon), îndrăgostit, bandit, mafiot etc. In 1989, este nominalizat la Globul de Aur pentru rolul secundar din „Jack Spintecătorul", trei ani mai târziu, filmul „Q&A" îi mai aduce o nominalizare pentru acelaşi prestigios premiu. In decembrie 1995, împreună cu Ivana Trump şi Julio Iglesias, participă la un party organizat de Fundaţia Memorială Jackson, meniul costând 1 000 $ de persoană. In afară de colectarea a 800 000 $ ce au fost donaţi pentru construirea unui spital de copii, o fericită câştigătoare a unei tombole a putut să danseze un blues cu Armand Assante. Rolul principal din „Gotti" îi aduce o nouă nominalizare la Globul de Aur şi un Premiu Emmy. Rolul „Ulise" din „Odiseea" îi aduce nominalizări la aproape toate premiile de film americane. In viaţa privată, Armand Assante este divorţat din 1993 de Karen, cu care s-a căsătorit în 1984 şi cu care are două fetiţe, Anya (16) şi Alessandra (11). Următorul său film, „On the Beach", este un remake după filmul original regizat de Stanley Kramer în 1959, care i-a avut cap de afiş pe Gregory Peck, Ava Gardner, Anthony Perkins şi Fred Astaire.