Prinţesa Brianna Caradja se trage dintr-o familie care a reuşit, în vremurile trecute, să ducă România în inima ţărilor civilizate. Moşteneşte genetic curajul, puterea de luptă, dragostea pentru aceste locuri în care nu s-a născut, dar faţă de care nutreşte sentimente foarte puternice.
„Modelul meu în viaţă este bunica mea, Ecaterina. S-a adaptat extraordinar la toate, niciodată n-a fost cu nasul sus, deşi era o femeie extraordinar de bogată. Copilăria şi-a petre-cut-o într-o mănăstire, habar n-avea cine este, a aflat de condiţia ei nobilă abia la 15 ani. Şi totuşi, felul său de a fi nu s-a schimbat cu nimic atunci când a aflat că este o femeie bogată şi de condiţie nobilă. Bunica mea a avut toată viaţa o linie de comportament pe care şi-a menţinut-o. Aş dori să pot să fiu şi eu ca ea, fără duritate, mai maleabilă, dar fermă."
Prinţesa Brianna Caradja spulberă, prin mărturisirile sale, alături de alte biografii celebre, mitul răsfăţului care ar domni în familiile aristocrate. Educaţia primită n-a însemnat perne de puf, palate aurite, imperiul lui „fac ce vreau şi când vreau", ci o continuă luptă pentru adaptare, având conştiinţa bine înţeleasă şi expusă a propriei valori. „Nu am crescut în palate, dat fiind că palatele erau aici, iar eu trăiam în Franţa, am crescut în nişte case frumoase, dar în care, din când în când, se mai tăia şi lumina dacă mama nu reuşea să plătească facturile la timp. Dar omul care a fost bine educat nu face nazuri, poate să stea în orice condiţii, nu este răsfăţat. Eu pot să stau oriunde şi e OK. Eu mă simt bine în orice condiţii cu oameni foarte de sus, cu oameni de rangul meu, dar şi cu ţărani la ei acasă, persoane absolut normale. Mă enervează atitudinea de snobism, cei care fac fasoane. Poţi să faci orice, există o grămadă de situaţii în care viaţa te forţează să faci şi să fii ceea ce nu eşti de fapt sau ce-ţi stă în fire. Dar educaţia te învaţă să rămâi tu. Nobleţea este, de fapt, ceva care emană sau nu din tine. Nu trebuie să te străduieşti s-o arăţi. Sunt destui în România de astăzi care sunt cu nasul pe sus, dar o să se facă odată şi odată o selecţie."
Brianna Caradja face parte din acea categorie de oameni care au învăţat curajul de la vârste mici, păstrându-l pentru toată viaţa, ca o substanţă de bază a sângelui.
„Prima oară am venit în România când aveam trei ani. M-a pus mama singurică în avion, ea nu putea să vină aici din motive foarte clare, ar fi arestat-o pe loc, eu eram cetăţean francez, plus că n-aveau ce să facă unui copil de trei ani. Aveam câteva rude mai îndepărtate la care puteam să locuiesc. Am stat atunci în jur de trei-patru luni în Vatra Luminoasă -pe vremea aceea era un cartier cu case foarte frumoase - la nişte verişori de vârsta mea şi aşa am învăţat româneşte. Am fost şi la mare, pe vremea aceea Mamaia era un loc altfel, nu cum sunt astăzi staţiunile de pe Litoral, pline de beton. Mai târziu, când am revenit în România şi aveam 9-10 ani, am apucat să văd şi cartiere turceşti. Am amintiri foarte frumoase de acolo. Când am mai crescut, era deja altfel, lumea se înrăise foarte tare aici... îmi amintesc că am venit odată, în iarna lui 1986, la un parastas pentru un unchi al meu, Creţulescu. Fiind singura dintre rude care putea să intre în ţară, m-au chemat să vin să fac parastasul la Biserica Creţulescu din Bucureşti. A fost jalnic, autorităţile de atunci au făcut tot posibilul să mă împiedice să mai plec, era să ratez avionul de Paris. Când am reuşit să plec, am jurat că nu mai calc aici până nu se distruge toată şandramaua acelui regim. Slavă Cerului, am avut cu toţii noroc, a fost 1989. Revoluţia din decembrie 1989 am urmărit-o de la Paris, voiam să vin, eram înnebunită să mă urc în primul avion cu ziarişti. Dar ar fi fost o inconştienţă să vin să mă arunc între tancuri, având un copil de nouă luni în casă. Am venit imediat în ianuarie 1990, mai erau încă soldaţi peste tot, prin hoteluri, aeroport, pe străzi, era un întreg balamuc. Eu îl aşteptam deja pe al doilea fiu, eram gravidă în o lună şi jumătate. M-am întors în 1991, la sfârşitul lui octombrie. era mineriadă. Prietenii din Franţa îmi tot spuneau: «Nu pleca, eşti nebună, uite ce se întâmplă în România!» Eu tot am plecat, o prie¬tenă a avut curajul nebunesc să vină să mă aştepte la aeroport şi cred că numai o femeie putea să fie atât de pragmatică şi de inconştientă, în acelaşi timp, să facă lucrul acesta. Am trecut, între Otopeni şi centrul Bucureştiului prin mineriadă efectiv. Am stat aici şi cu copiii, până au intrat ei la liceu. Stăteam câte două luni, plecam la Paris, mă întorceam în România...
De ce România? De ce a ales să se stabilească aici, să îndure binele şi răul? Nedumeriri iscate în mintea unui ziarist care a auzit mult prea mulţi oameni, chiar avantajaţi material, care nu s-ar sfii prea mult să părăsească această ţară. „A fost o chemare foarte puternică pentru mine să vin să stau aici, să văd ce se întâmplă cu ţara după Revoluţie, nu să privesc schimbările de la mine, de la Paris, pe ecranul televizorului. Am vrut să trăiesc aici, pe pielea mea, tot ce se întâmplă. Dacă nu trăiam eu clipele acelea, m-aş fi simţit prost faţă de mine, trebuia să trec şi prin filtrul acesta, să văd dacă pot să trăiesc în condiţiile din România."
Această alegere se înscrie cu certitudine în şirul moştenirilor mult mai valoroase decât palatele sau pământurile. Acelea genetice, de la mama sau, şi mai bine, de la bunica Ecaterina.
„Aş vrea să cred că de la ea mi se trage, evident este ceva genetic, pentru că ea a fost incredibil de tenace, nu se dădea bătută, a fost o luptătoare şi a avut o viaţă extraordinară. Până la ultima suflare a ei, s-a luptat. Cred că toţi avem nevoie de exemple, şi eu am nevoie de exemple. Dat fiind că sunt prinţesă, o să fie câţiva oameni, de la doi la două mii, care se vor uita la mine ca la un exemplu, urmărind felul în care trăiesc. Accept lucrul acesta, face parte din ceea ce sunt, dar şi eu, la rândul meu, nu mă uit de sus la cineva, şi eu am exemple. Trebuie să fim, cât ne stă în putere, un exemplu pentru cineva. Şi poate că suntem, dar nu ne dăm seama." Brianna Caradja nu are a se teme de efemeritate. Nobleţea, titlul rămân, dar această permanenţă nu o împiedică să fie naturală, primitoare, dispusă la dialog, înţelegând, mult mai bine decât mărimile zilei, ce înseamnă şi care este rostul comunicării dintre oameni. „Titlul meu de prinţesă nu este efemer, dar nu se ştie niciodată în ce condiţii voi ajunge să trăiesc. O să mor prinţesă, dar nu ştiu unde mă va duce viaţa, poate o să mor săracă sub un pod sau o să ajung într-un cămin de bătrâni, sau poate o să mor la mine acasă, cu copiii mei alături de mine. Cine ştie?!" Ce bine e să fii prinţesă! Uimirea normală, sinceră a necunoscătorului se justifică, dar se amplifică brusc atunci când află că Brianna Caradjea duce o viaţă absolut normală, dominată de acel „să ştii să faci, pentru a şti ce să ceri" pe care se bazează educaţia unui vlăstar cu sânge albastru.
„îmi cresc copiii singură, pentru că e un lucru pe care vreau să-l fac eu, nu vreau să-l dau nimănui. Eu i-am purtat, eu i-am născut, eu îi cresc. Că mă mai ajută cineva în casă, pentru că nu vreau să stea singuri la ore târzii şi să mă aştepte, asta e altceva. Gătitul îmi place ca hobby, urăsc să fiu obligată să gătesc în fiecare zi. Aşa, din când în când, ador să intru în bucătărie şi să mai prepar câte ceva. Dar sunt anumite seri în care vin târziu acasă şi nu mai am chef să mă apuc eu să gătesc la ora aceea. Să trăiască microundele! Sunt o invenţie formidabilă şi o investiţie care merită tot efortul. Urăsc, urăsc să calc, dar ador mirosul de rufe proaspăt călcate, este un miros anume, de căldură, de casă, de familie. îmi place să aranjez casa, să mai curăţ, să mai aranjez mobila, să mă mai gândesc la combinaţii de culori, un buchet de flori, o vază într-un anumit colţ, schimb perdelele. Nu-mi place să fie o ambianţă statică. Interiorul, la mine acasă, este într-o perpetuă mişcare şi îl schimb de câte ori mă apucă, în funcţie de stare. îmi plac culorile calde, pastelate şi, ca punct de contrast, mi-am cumpărat nişte canapele indigo. Ca să fie o pată de culoare acolo, care pentru mine e foarte plăcută. Schimbările astea depind de stare, uneori am chef de culori mai vii, alteori vreau culori «care să tacă», mai liniştite. La fel ca şi la muzică: uneori ascult muzică mai tare, vioaie, să fie mulţi «başi» acolo şi să ţopăi prin casă, alteori ascult operă. Ascult orice: rock, pop, clasic, disco. Muzica este ca un soi de prieten care mă însoţeşte permanent. Dat fiind că îmi place pianul foarte mult, am încercat să cânt singură şi am cântecelele mele, mici compoziţii pe care mi le cânt atunci când sunt singură sau la o şuetă cu prietenii foarte apropiaţi.
Altfel, mi-e jenă să cânt la pian în prezenţa unor oameni străini. Dar pot să stau ore întregi la pian, uit de mâncare, de odihnă, de tot." Brianna Caradja este, categoric, un om al paradoxurilor. Nu în compor¬tament, unde rămâne ea însăşi, constantă, egală cu sine şi statutul care nu-i poate fi contestat sau luat. Dilema vine din plăcerile pe care şi le oferă, căci cum altfel decât paradox s-ar putea numi alăturarea pianului cu un avion? „Ador avioanele. Mă pasionează pilotajul, am condus întotdeauna cu cineva lângă mine, că nu am licenţă, dar am pus mâna pe manşă şi este genial, este minunat. Este singurul moment în viaţă în care poţi să trăieşti în trei dimensiuni. Emoţii am înainte de a intra în emisie, la televiziune, dar la manşă n-am emoţii, teamă, rău de înălţime. Sunt înnebunită după avioane. îmi plac şi caii foarte mult, îmi place să călăresc. Max, fiul meu mai mic, a moştenit această pasiune şi adoră caii, are şi el ţinuta lui de călărie şi, ori de câte ori avem ocazia şi dacă e un loc aproape de Bucureşti, mergem la călărie. în schimb, nu şofez. Nu-mi place să conduc maşini decât noaptea, când nu e nimeni pe şosea. Nu sunt puţini cei care admiră, pe ecran, alura sportivă, bine întreţinută a prinţesei Brianna Caradjea.
„Cât priveşte regimul alimentar, sunt în stare să uit o zi întreagă de mâncare dacă sunt foarte ocupată. Dar sunt şi zile în care mănânc enorm, dacă mă duc undeva sau la cineva şi este ceva apetisant pe masă, sunt ceva de speriat. Apetisant: o ceafă de porc la grătar, crochete de caşcaval - trăiască Shorley. că le face super, e locul unde eu mănânc enorm, pentru că mâncarea e bună şi convenabilă ca preţ! - ador salatele, dar salată ca lumea, un bol uriaş; îmi plac sărmăluţele, dar, dacă n-am smântână, n-am făcut nimic. Merg foarte mult pe jos, înot, dar nu suport aerobicul. Mai bine dansez acasă. Pun un disc şi, cum am destul de mult loc în sufragerie, dansez, ţopăi până la transpiraţie."
Originea sa nobilă o îndreptăţeşte să vorbească despre etichetă. Dar naturaleţea firii o determină să se manifeste liber, să-şi declare franc antipatiile şi simpatiile din varii domenii. Şi iată un exemplu. „Nu suport chestia asta cu: aoleo, nu se face să fumez pe stradă, că etichetă, că nu ştiu ce. Asta este o aberaţie! Vreau să pun odată şi pen¬tru totdeauna la punct chestia asta. Nu este nici o problemă să fumeze o femeie pe stradă! Nu e elegant să fumezi în prezenţa cuiva care nu suportă fumul de ţigară, dar asta cu nu se fumează pe stradă, asta e o aberaţie!... "
Ce-i place, ce nu-i place. „La mine în salon, în măsura în care oamenii acceptă lucrul acesta, cer să nu stăm în pantofi. încerc să fie curat pe jos, pentru că îmi place să stau pe jos, am nişte perne pe care ne aşezăm, eu şi prietenii mei, fiecare dintre ei are perechea sa de papuci, pantofi de gimnastică, ce vor ei... E un alt fel de comunicare decât aceea de pe canapea, mai caldă, mai apropiată."
E comunicarea la care prinţesa Brianna Caradja aderă, comunicarea pe care o practică. E comunicarea în sine, cu un om care înţelege să ia lucrurile şi oamenii aşa cum se cuvine. într-o notă sinceră, caldă, naturală, dar nelipsită de distincţie. Cum e prinţesa Brianna Caradja.
Prezenţa prinţesei în lumea televiziunii, dincolo de provocare, presupune o anume schimbare într-un fel de a fi anterior. După ce a preferat să stea retrasă şi să evite luminile, nu întotdeauna calde, ale presei, Brianna Caradja s-a lăsat cucerită de dorinţa de a discuta cu oamenii. „întotdeauna m-am ţinut mai departe de media, din motive de discreţie. Chiar şi în Franţa, intram în atenţia publică numai la ocazii speciale, la căsătoria mea, când am născut, la câteva recepţii. Când am venit în România, am păstrat acelaşi obicei, am dat câteva interviuri pe an, m-am ţinut departe de presă. Aşa, dintr-un fel de jenă, pentru că eu ce am adus ţării? M-am adus pe mine şi atâta tot, am dorit să trăiesc aici şi mi s-a părut normal să nu mă laud doar pentru faptul că am venit în ţară de două-trei ori sau că eu, prinţesa Brianna Caradjea, m-am instalat în ţară. Sigur că cine m-a căutat m-a găsit, cine a vrut să stăm de vorbă l-am acceptat, dar nici n-am vrut să fac tam-tam. Acum, după ce m-au contactat cei din Antena 1 şi am început să lucrez în televiziune, mi se pare normal să accept atenţia mărită care mi se acordă. înainte dădeam două interviuri pe an, acum dau, poate, două pe zi. în momentul de faţă sunt două ipostaze care se suprapun: personalitatea mea şi faptul că acum fac o anumită muncă: sunt prezentatoare la o emisiune de televiziune." Asumarea unui alt fel de ipostaze, a unei munci uneori epuizante a fost prilejul pentru Brianna Caradja să-şi confirme forţa unui echilibru interior, care este cu atât mai demn de admirat la o femeie care a ales să-şi crească singură copiii şi să nu abdice de la principiile unui program în care libertatea şi disciplina îşi au rostul lor.
„Nu mi s-a schimbat programul radical, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să fiu activă - înainte am condus mai multe firme -, mi s-a schimbat programul de week-end. Sâmbătă seara nu mai am timp să ies... Mi-a fost mai greu să apar în faţa camerei, vom vedea ce va fi în continuare, dar îmi place ideea unei relaţii între mine şi public, pentru că iubesc oamenii şi, atât timp cât va exista relaţia asta şi oamenii mă vor primi cu căldură în casele lor, totul va fi OK.
Puţinul timp care îmi mai rămâne îl dedic copiilor mei, cărora le place ideea de a mă vedea pe ecran, dar au început să simtă că stau mai puţin cu ei. Dar au deja 9 şi 10 ani, au prietenii lor cu care ies, se duc la joacă. Dar eu am ales să-mi cresc singură copiii şi trebuie să mă descurc. Eu le-am dat întotdeauna destulă autonomie, sunt în stare să se descurce singuri, au un program al lor. Am nişte prietene extraordinare la care pot să apelez, pentru că şi eu, la rândul meu, am avut grijă de copiii lor când au avut nevoie. Duminică seara, după cele trei ore de emisie în direct, sunt stoarsă. Ajung acasă şi, evident, n-am chef de scandal şi de balamuc la ora aceea, îmi trebuie linişte. Şi îmi aranjez programul astfel încât să pot sta cu copiii mei, care sunt cei mai mari critici ai mei. Chiar dacă nu se uită la toate cele trei ore de emisiune - mai ales dacă e vreme frumoasă -, spun ce-au văzut, ce le-a plăcut şi e foarte constructiv pentru mine. Mi-am dorit foarte mult să am copii, cu toate că mi-a fost teamă. în plus, nu ştiam că voi veni în România, că îi voi creşte singură pentru că voi divorţa. Voinţa a fost mai mare decât teama. Teama întotdeauna există: dacă asta nu e bine, dacă se întâmplă nu ştiu ce, dar, atât timp cât voinţa întrece teama, totul se poate, în timp. Şi revine cuvântul acesta cheie: adaptarea."