De Mărţişor, am fost oaspeţi într-o casă pe care i primăvara o luase în stăpânire în avans: din fiecare ungher, plante mustind de viaţă întindeau tentacule verzi, viguroase şi gingaşe deodată. Doar grădina - abia înverzită, pregătindu-şi explozia de flori - mărturisea timpul real. Interiorul, decorat cu un gust desăvârşit, cu o notă de lux fără ostentaţie, poartă amprenta amfitrionului -un personaj original, care „a profitat" de succesul .în afaceri şi „profită" de statutul său în Executiv, pentru a-şi împlini un vis mai vechi: să redea seniorilor artei româneşti măcar o fărâmă din bucuria pe care ei au adus-o şi o aduc în lume.
S-ar spune, domnule secretar de stat, că sunteţi ţinta unei campanii intense de imagine: numele dvs. revine frecvent în media, legat de o serie de acţiuni de suflet. Beneficiarii direcţi sunt personalităţi ale culturii naţionale. Faptul că faceţi mecenat pe banii proprii, şi nu de la buget, ascunde un interes personal?
Mai curând trădează un „defect": nu sunt de acord cu cei care critică, dar nu vin cu soluţii. Eu cred că România nu poate ieşi din sărăcie decât procedând ca americanii: ei sunt conduşi de 5% oameni de mare anvergură, datorită cărora ceilalţi 95% o duc bine. Noi avem probabil cel puţin o mie de valori autentice, în diverse domenii. Toţi suntem muritori, doar marile valori rămân sute sau mii de ani... De ce să nu le recunoaştem? Pe de altă parte, doar admiraţia noastră nu este de-ajuns. Este la fel de important ca oamenii de excepţie din artă, din cultură, în general, să nu o mai ducă rău din punct de vedere financiar. Iar când îi susţin, o fac nu numai pentru ei, ci şi pentru tinerii care nu vor mai pleca din ţară, dacă vor vedea că valoarea poate ajunge în vârful piramidei. Or, dacă vârful piramidei este tăiat, nu te mai tentează.
De ce au fost marii actori primii dintre „cei aleşi"?
Noi am trăit, ani de zile, cu trei ore de program tv. Şi cât de mult aşteptam filmele acelea trunchiate, de cincizeci de minute, piesele de teatru... Cât de mult îmi doream să-i cunosc pe Marin Moraru, pe Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Sebastian Papaiani, pe doamna Buciucea-
nu, pe atâţia alţii!... După '89, aceşti artişti colosali alunecau parcă într-un con de umbră. Tinerii, în special, nu îi mai ştiau.
Visul meu s-a împlinit anul trecut, când i-am condus, într-o excursie plătită de „Marshal Turism", la mânăstirile din Moldova şi Bucovina, pe câţiva dintre monştrii sacri ai scenei noastre. Parcă niciodată nu a trecut timpul mai repede, ca în excursia aceea! Pe tot traseul - pe stradă, la hotel, la restaurant, oamenii se uitau la ei de parcă îl văzuseră pe Dumnezeu! Iar actorii au spus că le-am dat un nou sens vieţii, nu credeau că mai sunt atât de iubiţi, că lumea nu i-a uitat. După excursia aceea şi după gala „Vârsta de aur", din decembrie, de la Teatrul Naţional, când companii puternice ca Romtelecom, Connex, BRD, BCR, CEC s-au alăturat eforturilor firmei „Marshal", şi am acordat împreună premii substanţiale şi simbolice, totodată (fiecare actor a primit o sumă echivalentă cu vârsta sa), după aceste acţiuni, parcă se vorbeşte mult mai mult despre teatru, mult mai multă lume se duce la teatru. Este o emulaţie extraordinară! Vedeţi că lumea avea nevoie de idoli, de oamenii aceia pe care i-am iubit tot timpul? Dacă în toate domeniile aceste valori ar fi reaşezate pe piedestalul care li se cuvine, sărăcia noastră s-ar putea transforma, mai repede decât credem, în aur curat.
Şi anul acesta? Ce „repertoriu" pregătiţi, cu ce „distribuţie"?
în ultima zi de martie, voi reedita o acţiune care a adus, cred eu, multă bucurie, anul trecut, persoanelor de vârsta a treia: toate teatrele din ţară îşi vor des -chide porţile gratuit pentru spectatorii pensionari - voi cumpăra pentru ei toate spectacolele (cca 20.000 de bilete), marcând astfel Ziua mondială a teatrului, aniversată pe 27 martie. A doua zi de Paşte, la Sala Radio, va avea loc spectacolul „Trubaduri printre milenii", vor fi invitaţi mari solişti de muzică uşoară -Angela Similea, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru şi alţii din aceeaşi generaţie; vor primi, şi ei, diplome şi premii între 50 şi 70 de milioane de lei, în funcţie de vârstă. în mai şi iunie, îi voi însoţi pe ambasadorii acreditaţi la Bucureşti într-o excursie la mânăstirile din Oltenia şi Moldova.
Un traseu de care v-aţi îndrăgostit...
Am redescoperit frumuseţea extraordinară a Bucovinei cu un an înainte de a-i conduce, pe a -cest traseu, pe marii actori: mi-am dus familia - tot clanul nostru, al Antoneştilor (suntem 36 de persoane) - la Humor, la Putna, la Suceviţa, la Moldovi-ţa. De atunci, mi-am spus că voi reveni ori de câte ori voi putea şi voi aduce cu mine cât mai multă lume. Aşa încât, diplomaţilor străini le va urma un alt grup de actori, pe care îi voi conduce, la sfârşitul lui iunie, în Moldova. în septembrie am planificat o premieră la care ţin mult: Oscarul în variantă românească. Voi decerna titlul de „senior al filmului şi teatrului românesc" şi premii substanţiale. Şi am convenit deja cu Ministerul de Finanţe că cei 15 sau 20 de câştigători vor fi scutiţi pe viaţă de la plata impozitului pe salariu sau pensie. în sfârşit, în decembrie aş vrea să reeditez „Vârsta de aur".
Vă întâlniţi, în fiecare lună, cu diplomaţii acreditaţi la Bucureşti. Aceste reuniuni sunt receptate mai mult ca prilejuri mondene, dar, la o privire mai atentă, ele sunt, în primul rând, acţiuni promoţionale, parte din misiunea pe care v-aţi asumat-o la minister.
Ca secretar de stat, conduc Departamentul Relaţii Externe -tot ce presupune relaţia cu ambasadele şi cu centrele noastre culturale din străinătate, pe de o parte, cu ambasadele şi centrele culturale străine din ţară, pe de alta -, şi Direcţia Investitori Români şi Străini - deci relaţia cu Banca Mondială, Phare, cu investitorii care susţin proiectele noastre culturale. Mi-am spus că toate aceste contacte ar putea fi mai productive dacă şi-ar adăuga şi o dimensiune mai puţin formală, dacă ne-am întâlni şi ne-am cunoaşte şi într-un cadru mai puţin oficial, mai relaxat. Şi am înfiinţat Clubul Diplomaţiei Culturale - unic în lume. Participă ambasadori, directorii centrelor culturale din Bucureşti şi mari personalităţi ale culturii româneşti. Aceste întruniri lunare pot însemna ceva pentru tinerii talentaţi pe care îi promovăm. Iată exemplul unui băieţel de patru ani şi jumătate, din Râm-nicu Vâlcea, care cântă muzică populară la zece instrumente de suflat. După ce l-am prezentat la Club şi a fost văzut pe TVR Internaţional, a fost invitat în Israel, în Austria şi a aprins, în Piaţa San Pietro, instalaţia de iluminat a bradului de Crăciun dăruit de România Sfântului Scaun.
La Clubul Diplomaţiei Culturale am provomat pictura naivă românească - şi ambasadorii au cumpărat masiv -, am promovat industria românească de cosmetice - în special Gerovitalul -şi am, în continuare, o „listă" consistentă de obiective. Lumea trebuie să ne cunoască şi prin valorile de care, slavă Domnului, nu ducem lipsă! Doar că ele au nevoie de promovare, de un management eficient.
V-aţi retras din afaceri, dar tot în termeni manageriali gândiţi.
Normal, în orice domeniu, reuşita este o chestiune de management. Cultura este o zonă cu maximă densitate de talent, de pasiune, de dăruire de sine, dar această bogăţie are nevoie de manageri buni.
Cum a fost „traseul" care v-a purtat din turism la Ministerul Culturii? Abrupt, domol, sinuos.?
De la tata mi-a rămas pasiunea pentru călătorii. Sunt născut în ultimul sat înainte de Munţii Făgăraş, în Ţara Loviştei, Vârful Negoiu „are graniţă" cu Pe-rişanii, comuna din care face parte satul meu, Mlăceni. în zo -na aceea, oamenii au un cult al familiei. Tata a avut viziunea asupra viitorului: am fost şapte copii şi ne-a dat pe toţi la şcoală, deşi trebuie să-i fi fost greu, eram câteodată şi trei concomitent la facultate. Cinci am absolvit învăţământul superior, iar ceilalţi doi - liceul. Era un lucru de seamă, într-o zonă unde oamenii erau foarte săraci.
De acasă am dragostea faţă de natură, dar patima drumeţiei s-a dezlănţuit în anul întâi de facultate. Intrasem la Cibernetică, la ASE, şi am fost într-o excursie cu alţi colegi. Organizatorul era şeful comisiei de turism pe institut, un student din anul IV, Shor Robert. întotdeauna am spus că nu avem voie să-i uităm pe cei care ne-au deschis uşa - băiatul acela asta a făcut pentru mine. Ne-am împrietenit şi, în anul ur -mător, el m-a propus să îi urmez la conducerea comisiei. De a -tunci, nu am lipsit o zi de la fa -cultate! Dar nu eram la cursuri, ci la comisia de turism. L-am luat, la Şcoala de ghizi, şi pe fratele meu - tot student - şi, în scurt timp, ni se dusese faima în ASE: „Unde merg fraţii Anto-nescu, mergem şi noi!" - se spunea. Nu există meserie mai frumoasă ca turismul. Dacă s-ar realiza o statistică, aţi vedea că 6070% din oameni au ca hobby călătoriile.
Am fost, şase luni, economist la Fabrica de stofe „Doroban -ţul", în Ploieşti, apoi m-am angajat la Institutul de Proiectări şi Gospodărirea Apelor, ca să vin în Bucureşti. Am rămas acolo doi-trei ani, până când mi-am văzut visul cu ochii: în 1979 am fost încadrat economist la întreprinderea de Turism, Hoteluri şi Restaurante Bucureşti, eram responsabil cu activitatea ghizilor, publicitate şi turism.
Bucuria de a fi lucrat în turism o datorez unui om căruia i se potriveşte ceea ce spuneam, mai devreme, despre cei care ţi-au deschis uşa: este vorba despre directorul de atunci al ITHR, Popa Gheorghe. Ţinea mult la oamenii care muncesc, iar eu am înlocuit patru oameni, pe un singur salariu. Pe 4 ianuarie 1990, din 7.000 de oameni, câţi eram la ITHR, eu am fost ales director. Din iunie 1991, până în februarie 1992, am fost şeful Biroului de Turism al României în Israel, iar la întoarcerea în ţară am deschis Agenţia „Marshal Turism".
Atât de mult v-aţi însuşit porecla. Cine v-a spus, prima dată, „Mareşalul"?
Mi-a plăcut întotdeauna porecla mea, din liceu mi s-a spus aşa.
Cum a răzbit un „mareşal" prin „tranşeele" unei economii de piaţă. sălbatice? Ştiţi ce se spune - în primii ani după Revoluţie, lumea afacerilor a fost un mediu ideal pentru pescuitorii în ape tulburi.
Imediat după Revoluţie, România a fost ca un teren virgin: cine a avut idei a putut reuşi prin muncă, cinstit, corect. Eu am făcut ce ştiam mai bine. Am deschis firma într-o garsonieră pe Batiştei, cu patru oameni, şi am trecut prin tot ce înseamnă turism. Ca să construieşti un bloc, trebuie să faci fundaţia cum trebuie. De aceea spun că cel căruia îi e ruşine de muncă nu are de ce să se plângă de bani. Am aplicat un principiu pe care prea puţine unităţi turistice îl înţeleg, chiar şi astăzi: dacă vrei să ai succes într-o astfel de afacere, trebuie să gândeşti întreaga ofertă de servicii ca şi cum ar fi pentru tine. Punctul nostru forte a fost, de la bun început, calitatea serviciilor. Apoi, contează foarte mult să pui suflet în ceea ce faci. Cu aceste atuuri, nici nu ai nevoie de prea multă publicitate. „Marshal" a rămas, şase ani consecutiv, pe locul întâi. Acum are două filiale în Bucureşti şi patru în ţară - la Cluj, Timişoara, Craiova şi Iaşi.
Vă lipseşte viaţa de la cârma firmei? Cum v-aţi adaptat la programul cotidian al unui -înalt - funcţionar public?
Nu fac prea multe distincţii între cele două perioade, pentru că eu am câteva principii pe care le-am aplicat şi la firmă, şi le aplic şi aici: un conducător este bun atunci când are grijă de salariat. Asta înseamnă să-i iei cea mai mare grijă a lui - banii. Când i-ai alungat acest stres, gândul lui nu mai este la problemele de acasă şi munceşte mai bine. Evident, salariile se dau în funcţie de specificul muncii şi de cât suflet pune fiecare. Contează foarte mult să schimbăm scara valorilor şi în sectorul bugetar - oamenii să fie plătiţi în funcţie de aceste criterii, şi nu după vechime. Aplicând plata diferenţiată după acest criteriu, îi obligi şi pe ceilalţi să muncească mai bine, dacă vor salarii mai bune.
De la tata am învăţat ceea ce-i spun şi băiatului meu: totul să îţi vină din muncă cinstită! Cel mai important lucru în viaţă este să poţi dormi liniştit, când ai pus capul pe pernă. Se poate câştiga foarte mult muncind corect şi cinstit.
Frumos spus, dar românii nu prea mai cred. Cei mai mulţi vă vor spune că, în ţara tuturor posibilităţilor - America, nu se fac averi impresionante nici într-o generaţie.
Şi în America primii miliardari au călcat pe cadavre pentru a face avere, în perioada capita -lismului sălbatic. Apoi s-au aşezat lucrurile şi cei care încalcă regulile au de suferit, mai devreme sau mai târziu. Am stat, la New York, în hotelul unei miliardare care a făcut închisoare pentru evaziune fiscală. Pe când
la noi face închisoare doar cel care fură o pâine! Probabil că suntem şi noi în perioada de capitalism sălbatic - economia a fost şi este ca un ciur cu găuri mai mari şi mai mici. S-a încercat să se acopere găurile mici, iar cele mari nu le vedea nimeni. O stare de lucruri pe care echipa guvernamentală actuală s-a angajat să o schimbe radical.
Revin la întrebarea de la care am pornit: cum a fost drumul care v-a adus de la turism la Cultură?
Interesant, extrem de interesant. Mi-a adus lucruri noi, păstrând coordonatele mele de reuşită: deviza - „cred, dar verific", muncă, pasiune. Două lucruri dau sens vieţii: să te duci de plăcere acasă şi la serviciu.
Salariaţii cum vă spun - când nu sunteţi de faţă, evident?
„Mareşalul". Mă mai bombăne câte unul: „Măi, e al dracului, dar este profesionist." Dacă eşti profesionist, te respectă şi cel mai înrăit cârcotaş.
In ce credeţi?
Pentru noi toţi, în destinul nostru cultural. Istoria culturii unei naţiuni este cea care îi dă dimensiunea, importanţa reală. Apoi, am credinţa în Dumnezeu
- ea îţi dă un fir care te conduce. Şi mai cred că un om care a câştigat şi nu lasă nimic în urma lui nu merită să trăiască. Abia pornisem firma de turism, când tata m-a rugat să dau 500.000 de lei pentru pictarea altarului bisericii din satul nostru. Erau foarte mulţi bani, atunci, oricum, jumătate din ce aveam, dar nu am stat pe gânduri. Şi am senzaţia că faptul acesta m-a ajutat enorm. Am renovat biserica total, apoi am renovat şcoala, am reconstruit drumul din sat. Acum construiesc alte două biserici, la Perişani şi într-un sat învecinat, Spinu. înalt Prea Sfinţitul Teoctist spune că aş fi singurul român care are două biserici ridicate din temelii şi una renovată, într-un timp atât de scurt. Dar pentru mine important este să am sufletul împăcat, să las ceva în urma mea.