Eugen Mihăescu

1937, august 24 -s-a născut la Bucureşti;
1954 - absolvent al Liceului „Sfântu Sava", din Bucureşti;
1960 - absolvent al Academiei de Arte Frumoase Bucureşti, Secţia pictură;
1960-1963 – redactor artistic al revistei „Secolul 20";
1960 - membru al UAP, secţia grafică;
1964-1966 – redactor artistic al revistei „Luceafărul";
1967-1971 – director artistic al Editurii „Rencontre" din Lausanne;
1981-1982 - profesor universitar la Pratt Institute din New York;
1971-1996 – desenator editorialist la „The New York Times";
1978-1996 - colaborator permanent al revistei Time, din SUA;
1993 - membru de onoare al Academiei Române;
1996 - consilier de stat la Preşedinţia României;
1996 - ambasador în MAE; ambasador itinerant al preşedintelui Iliescu; reprezentant permanent la Consiliul Francofoniei -Paris;
2000 - consilier de stat la Preşedinţia României;
2000 - consilier personal al preşedintelui Ion Iliescu (responsabil cu Societatea Civilă în cadrul Departamentului Politic);

3 februarie 2001, la Palatul Cotroceni. O încăpere austeră, ca o chilie, cu mobilă puţină: un birou stil, plastifîat, o măsuţă cu două jilţuri stil medieval
românesc, un scrin cu numeroase încrustaţii geometrice, lângă uşă, două icoane pe sticlă şi Harta Daciei Mari desenată de cartograful lui Charles X al Franţei, o Gravură a lui Mihai Viteazul făcută la Praga la 1600, în spatele biroului, pe perete, o fotografie a lui Eugen Mihăescu împreună cu preşedintele Iliescu. Discuţia demarează fără prea mult protocol.
Cum aţi venit spre artele frumoase, domnule Mihăescu?
Am pictat şi desenat de copil, de pe la patru-cinci ani. Maicămea îmi cumpărase o cutie de vopsele, fiindcă eram foarte neastâmpărat. De altfel, această neaslâmpărare - nu neastâmpăr -m-a însoţit tot restul vieţii. Pot spune că am fost un caz de când mă ştiu.

De la cine aţi moştenit talentul artistic?
Dacă chiar este să „dau vina" pe cineva, atunci acela este bunicul, un foarte bun artisan în lemn, un menuisier, făcea mobilă de lux cu încrustaţii în lemn, absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii de la Craiova, cam în aceeaşi perioadă cu Brâncuşi.
Ce amintiri aveţi din perioada studenţiei?
Indiferent de vremuri, perioada studenţiei este bogată în amintiri. Pe la 40 de ani, când eram profesor la „Pratt Institute", îmi plăcea să merg Ia cursuri, nu atât ca să fiu profesor, ci, mai ales, pentru a retrăi, într-un fel, anii studenţiei. Admiterea, îmi amintesc, a fost foarte grea, concuram o mie şi ceva de candidaţi pe 35-37 de locuri. Unii dintre noi aveau experienţa a trei-patru ani de examene de admitere. Mulţi dintre candidaţi absolviseră Şcoala medie de Arte Plastice, erau adevăraţi meseriaşi. Am avut noroc, am intrat „din prima", la 17 ani.
Aţi rămas la fel de neastâmpărat?
Da, am fost un caz, fiindcă -deşi frecventam poate cea mai liberală instituţie universitară - corsetele academice „strângeau" foarte tare; deşi, acum, dacă mă gândesc, erau foarte bune. Atunci, însă, mi se păreau aberante: desenul, metodologia şcolii miincheneze, dar profesorii erau excepţionali, în 1959, într-o şedinţă publică cu toate cele trei şcoli de artă - arte, teatru şi conservator - am fost dat afară din facultate pentru „abateri grave de la disciplina institutului" -ceea ce se traducea prin ploconire în faţa valorilor artei occidentale, burgheze, admiraţie faţă de arta din Vest, a experienţelor de tip abstract sau suprarealist. A discuta despre Picasso sau Matisse era un adevărat scandal. Cezanne, un artist care astăzi ni se pare cuminte, lor li se părea periculos.
Brâncuşi încă nu primise dreptul de cetate...
Nu, încă nu. Am discutat, odată, cu un mare sculptor al nostru, care mi-a spus că Brâncuşi a fost un simplu cioplitor în lemn, un „fumiste". O făcea din convingere, nu din partea CC. Dar, asta ţine, fireşte, şi de o anume înclinaţie spre o viziune realistă a artei. Balthus, cel mai marc artist în viaţă din Vest - aşa cum Corneliu Baba este cel mai mare artist pentru Est - trecut de 90 de ani, un artist profund realist, mi se pare de o profunzime admirabilă. Balthus şi Baba sunt ultimii „mohicani" în pictură, care vor rămâne nu doar ca artişti desăvârşiţi, ci fiindcă pictura lor ca pictură va supravieţui fizic, nu se va distruge, pânzele lor nu vor crăpa, vor rămâne peste timp, ca pânzele lui Tizian. Toate chestiile astea modeme de la Picasso la Warhol se vor fisura, se vor decolora, fiindcă s-a pierdut meşteşugul necesar de a pregăti pânza, ca să nu se oxideze, să nu se decoloreze, să nu se înnegrească.
La urma urmelor, acest „neastâmpăr", sau lipsă de conformism, intră în definiţia oricărui artist adevărat
Exact. Artistul, deşi în mijlocul cetăţii, este un marginal, un rebel... La şedinţa aceea, prin urmare, am fost exmatriculaţi cu, Dumitru Furdui (actorul) şi Vladimir Cosma, cel mai mare compozitor de muzică de film. Vladimir se făcuse vinovat pentru că era un iubitor al muzicii de jazz. Târziu, după miezul nopţii, Ia Hotel Ambasador, unde ne adunam şi stăteam la taclale, Vladimir se aşeza la pian şi cânta acest gen de muzică „decadentă".
A urmat reeducarea prin muncă?
Bineînţeles, am fost trimişi la Bicaz, eu m-am dus din proprie iniţiativă pe un şantier... Un an mai târziu, ne-au reprimit.
Aţi făcut parte dintr-o generaţie frumoasă de artişti...
Da, am fost un buchet destul de frumos. Când eram în anul întâi, se pregăteau să absolvească Piliuţă, Nicodim, Bălaşa, Cilievici, Nedel, Iacob, pe scurt, un an bun, cu o recoltă bogată. Ei au format nucleul artei moderne româneşti. Profesorii?
Extraordinari: Mutzner, Ciucurencu, Baba, Cumpăna, Eugen Popa, Jules Perahim -care mi-a fost profesor şi căruia i-am fost, în sensul cel mai strict al termenului, ucenic.
Primul job?
La revista „Secolul XX". M-am întâlnit, într-o zi, cu Mihnea Gheorghiu, care edita revista, şi el mi-a oferit un post. Pot să spun că eu am creat formatul, coperta, tipul de ilustraţie al acestei publicaţii de mare ţinută.
Următorul pas?
Cam după un an, apăruse Ceauşescu. Instinctul de artist, intuiţia mea de portretist îmi spuneau că acest om numai spre bine nu ne va duce. In fine, lui Barbu i s-a propus să conducă „Luceafărul" şi el mi-a oferit o slujbă. Am rămas la revistă aproape doi ani...
Aţi expus în acest timp?
Da, prima dată în 1965, cu lucrări de grafică foarte... picturală, în momentul acela, Ţuculescu avea expoziţie la Sala Dalles, prima, Mirea expunea la Simeza şi eu la Orizont. O anumită mâncătorie din interiorul breslei, de tipul conflictului dintre generaţii, m-a adus însă din nou în atenţia autorităţilor, care au hotărât să-mi închidă expoziţia. Norocul meu a făcut că a fost adus Paul Niculescu-Mizil să-mi vadă expoziţia revoluţionară -şi chiar aşa era, revoluţionară Cum aţi venit spre artele frumoase, domnule Mihăescu?
Am pictat şi desenat de copil, de pe la patru-cinci ani. Maicămea îmi cumpărase o cutie de vopsele, fiindcă eram foarte neastâmpărat. De altfel, această neaslâmpărare - nu neastâmpăr -m-a însoţit tot restul vieţii. Pot spune că am fost un caz de când mă ştiu.

De la cine aţi moştenit talentul artistic?
Dacă chiar este să „dau vina" pe cineva, atunci acela este bunicul, un foarte bun artisan în lemn, un menuisier, făcea mobilă de lux cu încrustaţii în lemn, absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii de la Craiova, cam în aceeaşi perioadă cu Brâncuşi.
Ce amintiri aveţi din perioada studenţiei?
Indiferent de vremuri, perioada studenţiei este bogată în amintiri. Pe la 40 de ani, când eram profesor la „Pratt Institute", îmi plăcea să merg Ia cursuri, nu atât ca să fiu profesor, ci, mai ales, pentru a retrăi, într-un fel, anii studenţiei. Admiterea, îmi amintesc, a fost foarte grea, concuram o mie şi ceva de candidaţi pe 35-37 de locuri. Unii dintre noi aveau experienţa a trei-patru ani de examene de admitere. Mulţi dintre candidaţi absolviseră Şcoala medie de Arte Plastice, erau adevăraţi meseriaşi. Am avut noroc, am intrat „din prima", la 17 ani.
Aţi rămas la fel de neastâmpărat?
Da, am fost un caz, fiindcă -deşi frecventam poate cea mai liberală instituţie universitară - corsetele academice „strângeau" foarte tare; deşi, acum, dacă mă gândesc, erau foarte bune. Atunci, însă, mi se păreau aberante: desenul, metodologia şcolii miincheneze, dar profesorii erau excepţionali, în 1959, într-o şedinţă publică cu toate cele trei şcoli de artă - arte, teatru şi conservator - am fost dat afară din facultate pentru „abateri grave de la disciplina institutului" -ceea ce se traducea prin ploconire în faţa valorilor artei occidentale, burgheze, admiraţie faţă de arta din Vest, a experienţelor de tip abstract sau suprarealist. A discuta despre Picasso sau Matisse era un adevărat scandal. Cezanne, un artist care astăzi ni se pare cuminte, lor li se părea periculos.
Brâncuşi încă nu primise dreptul de cetate...
Nu, încă nu. Am discutat, odată, cu un mare sculptor al nostru, care mi-a spus că Brâncuşi a fost un simplu cioplitor în lemn, un „fumiste". O făcea din convingere, nu din partea CC. Dar, asta ţine, fireşte, şi de o anume înclinaţie spre o viziune realistă a artei. Balthus, cel mai marc artist în viaţă din Vest - aşa cum Corneliu Baba este cel mai mare artist pentru Est - trecut de 90 de ani, un artist profund realist, mi se pare de o profunzime admirabilă. Balthus şi Baba sunt ultimii „mohicani" în pictură, care vor rămâne nu doar ca artişti desăvârşiţi, ci fiindcă pictura lor ca pictură va supravieţui fizic, nu se va distruge, pânzele lor nu vor crăpa, vor rămâne peste timp, ca pânzele lui Tizian. Toate chestiile astea modeme de la Picasso la Warhol se vor fisura, se vor decolora, fiindcă s-a pierdut meşteşugul necesar de a pregăti pânza, ca să nu se oxideze, să nu se decoloreze, să nu se înnegrească.
La urma urmelor, acest „neastâmpăr", sau lipsă de conformism, intră în definiţia oricărui artist adevărat
Exact. Artistul, deşi în mijlocul cetăţii, este un marginal, un rebel... La şedinţa aceea, prin urmare, am fost exmatriculaţi cu, Dumitru Furdui (actorul) şi Vladimir Cosma, cel mai mare compozitor de muzică de film. Vladimir se făcuse vinovat pentru că era un iubitor al muzicii de jazz. Târziu, după miezul nopţii, Ia Hotel Ambasador, unde ne adunam şi stăteam la taclale, Vladimir se aşeza la pian şi cânta acest gen de muzică „decadentă".
A urmat reeducarea prin muncă?
Bineînţeles, am fost trimişi la Bicaz, eu m-am dus din proprie iniţiativă pe un şantier... Un an mai târziu, ne-au reprimit.
Aţi făcut parte dintr-o generaţie frumoasă de artişti...
Da, am fost un buchet destul de frumos. Când eram în anul întâi, se pregăteau să absolvească Piliuţă, Nicodim, Bălaşa, Cilievici, Nedel, Iacob, pe scurt, un an bun, cu o recoltă bogată. Ei au format nucleul artei moderne româneşti. Profesorii?
Extraordinari: Mutzner, Ciucurencu, Baba, Cumpăna, Eugen Popa, Jules Perahim -care mi-a fost profesor şi căruia i-am fost, în sensul cel mai strict al termenului, ucenic.
Primul job?
La revista „Secolul XX". M-am întâlnit, într-o zi, cu Mihnea Gheorghiu, care edita revista, şi el mi-a oferit un post. Pot să spun că eu am creat formatul, coperta, tipul de ilustraţie al acestei publicaţii de mare ţinută.
Următorul pas?
Cam după un an, apăruse Ceauşescu. Instinctul de artist, intuiţia mea de portretist îmi spuneau că acest om numai spre bine nu ne va duce. In fine, lui Barbu i s-a propus să conducă „Luceafărul" şi el mi-a oferit o slujbă. Am rămas la revistă aproape doi ani...
Aţi expus în acest timp?
Da, prima dată în 1965, cu lucrări de grafică foarte... picturală, în momentul acela, Ţuculescu avea expoziţie la Sala Dalles, prima, Mirea expunea la Simeza şi eu la Orizont. O anumită mâncătorie din interiorul breslei, de tipul conflictului dintre generaţii, m-a adus însă din nou în atenţia autorităţilor, care au hotărât să-mi închidă expoziţia. Norocul meu a făcut că a fost adus Paul Niculescu-Mizil să-mi vadă expoziţia revoluţionară -şi chiar aşa era, revoluţionară (arta modernă a fost o artă revoluţionară, născută din Revoluţia rusă). Oficialităţile nu voiau să ştie asta; dar au ştiut-o polonezii, o ştia Fidel Castro, care, într-adevăr, a avut o pictură revoluţionară. Şansa mea, aşadar, s-a numit Niculescu Mizil, om inteligent, care a venit, s-a uitat şi a spus că nu vede nimic periculos în tablourile mele, aşa că m-au lăsat în pace; în plus, mi-au cumpărat şi câteva lucrări, care zac astăzi pe undeva prin arhivele Muzeului Naţional. Am avut două expoziţii în Elveţia, una personală şi una cu Victor Roman, el cu sculptură, cu cu desene şi gravură, apoi am avut o invitaţie în Italia şi Elveţia. Dar nu mi s-a mai dat drumul. Niciodată nu am înţeles de cc tocmai atunci au reuşit să plece nişte oameni, cu mare diticultate. ce-i drept, dar au plecat: Victor Roman, eu, Victor Cupşa şi lista este destul de lungă. Trebuie să spun că în vremea aceea artiştii o duceau foarte bine, li se cumpărau lucrări, vacanţe la mare şi la munte... fireşte, în modul ăsta se încerca îndrumarea sau aducerea lor pe calea cea bună. A fost, din punct de vedere artistic, o perioadă foarte prosperă: „Odihnă pe câmp" a lui Baba, Ciucurencu... Trecuse perioada proletcultistă - eu am prins doar sfârşitul ei -, cu tablourile tematice cu tractoare pe câmp, colectivizare, marile şantiere.
„Am văzut coada cometei..."

L-ati cunoscut pe Cornelia Baba?
Dc la 13 ani. La Muzeul Aman exista un atelier în fundul curţii, unde lucra Baba. Eu mă căţăram pe o bancă şi mă uitam pe geam la el. Odată, m-a surprins şi mi-a spus: „Nu e frumos să te uiţi pe geam, de ce nu vii înăuntru?". Atunci am văzut pentru prima oară un pictor adevărat lucrând. Am fost extraordinar de impresionat. Pentru mine, Baba nu a fost doar un mare artist, „ultimul mohican", ci şi un mare scriitor. Atunci când se vor tipări jurnalele lui, se va vedea ce talent literar avea.
Nu numai Baba a fost un mare scriitor, eu am fost întotdeauna surprins de talentul scriitoricesc al multora dintre artiştii plastici.
Fireşte, cei mai mulţi făceau critică de artă: Oscar Han, de pildă, cât despre Tonitza, nu mai vorbesc, a fost profesorul lui Baba. Vedeţi, există o filiaţie.
Şi Tonitza a făcut grafică.
Pentru mine, Tonitza a fost un model de artist revoluţionar. A făcut pictură, dar a făcut cu mare succes şi grafică militantă, de gazetă, adică a fost un jurnalist angajat. De pictură s-a apucat mult mai târziu, fiindcă mai întâi l-a interesat ceea ce se poate numi „tocana socială". El nu a fost niciodată un pictor al burghezilor, al avocaţilor bucureşteni.
Aşadar, l-aţi cunoscut pe Baba...
Da, iar la Baba venea Theo-dor Pallady. La 14 ani am avut prima discuţie cu acest mare pertă la una dintre aceste publicaţii, fiindcă scandalul ar fi prea mare, probabil m-ar fi trimis „reartist. Într-o zi, l-am întâlnit pe stradă şi am vrut să-i arăt nişte desene, dar n-am avut curajul să-1 opresc. Venea la Baba ca să facă crochiuri de nuduri. Trăia într-o sărăcie inimaginabilă. Locuia într-o cămăruţă în Casa Lahovary, unde a şi murit. Uneori, trecea pc la Ionel Jianu, care locuia pc Dacia, unde lua prânzul. Totdeauna aducea un desen pe care-1 lăsa pe masă ca pe o floare, fiindcă nu voia să mănânce pe gratis.
S-ar putea spune că aţi fost contemporan cu unii dintre cei mai mari pictori ai noştri din toate timpurile.
Da, i-am prins „pe picioare", cum s-ar spune, pe cei mai buni, am văzut coada cometei: Baba, Ciucurencu, Ţuculescu, Palla-dy, Rcssu, Steriadi, Lucian Grigorescu...
Cât de calme erau apele comunităţii artistice în vremea aceea?
În timpul acela era vizibilă lupta dintre două generaţii, între „vechi" - oameni trecuţi de 57 de ani - şi „noi", cei în jurul vârstei de 25-30: Biţan, Gheorghiu, Ţipoia, Cojan...
Care dintre aceşti artişti s-a impus în Occident?
Cojan trăieşte la Paris, dar este cunoscut ca un marginal, aşa cum era şi Brâncuşi. Destul de bine cunoscut este însă Horia Damian, un fel de copil teribil al picturii româneşti, cu expoziţie la Guggenheim. Despre el, când va muri, se va scrie ca şi despre Brâncuşi. Baba a ieşit în lume, dar nu foarte mult, de unde şi amărăciunea lui, care transpare din catalogul ultimei sale expoziţii, la Palat - prost organizată, prost panotată şi unde se simte influenţa soţiei sale, al cărei „deţinut politic" ajunsese maestrul în ultimii săi ani de viaţă.
Am înţeles că Securitatea a avut „o slăbiciune"pentru dumneavoastră.
Într-adevăr, altfel nu-mi explic atenţia pe care mi-au acordat-o în '86, când am revenit în România, după o foarte lungă absenţă. Aveam după mine o gardă mai mare decât a preşedintelui Ion Iliescu astăzi. În plus, m-au ţinut o noapte întreagă pc Aeroportul Otopeni, înainte de a-mi permite să intru în ţară. Când am arătat paşaportul american - nu am renunţat niciodată la paşaportul românesc - m-au ţinut de la 8 seara până a doua zi la 11. Dacă nu ar fi intervenit Gogu Rădulescu, care i-a dat telefon lui Ştefan Andrei, care i-a dat telefon Elenei Ceauşescu să-i spună cine sunt, că fac coperţi la „New York Times" şi la „Times" , şi că nu ar fi binevenit să-mi apară chipul pe cotur". Era chiar ziua când Gorbaciov se întâlnea cu Reagan la Reykjavik şi coperta de la „Times' era făcută de mine... Este adevărat că îmi calculasem şi eu bine mutarea...
I Anii de pribegie
Ce v-a determinat să plecaţi din ţară? Aveaţi o slujbă bună, expuneaţi, puteaţi călători în străinătate...
Numai Ceauşescu şi ce se vedea la orizont. Filosofia mea este că, decât să dormi pe o bancă în paradis, mai bine într-un pat bun şi cu o pernă, în iad. Mai ales că iadul nici nu era chiar atât de negru. Multor intelectuali li s-a dat drumul sâ plece în Vest, în perioada aceea. Era maniera lor de a-i pune în situaţia să vadă pe pielea lor cum arată paradisul. Se scriau tot felul de reportaje şi de cărţi, gen „Duminica, ziua mea de plâns", despre tot felul de oameni care eşuaseră pe coastele însorite ale Occidentului.
Care a fost prima etapă?
Fiindcă avusesem deja o personală în Ţara Cantoanelor şi mergeam tot pentru o expoziţie, am ales Elveţia.
Unde v-afi oprit?
Unde s-a terminat benzina, respectiv la Lausannc. Am plecat cu un Fiat 850, împreună cu sofia. Ea avea 23 de ani, eu 28. Am dormit o noapte într-un hotel mare, iar a doua zi m-am dus la facultate şi m-am uitat pe panourile unde se afişau camerele pentru închiriat. Am găsit o bătrână care ne-a primit imediat, crezând că suntem studenţi. Nu ne-a cerut nimic înainte. Am vândut două desene, pe urmă alte două şi din banii de pe lucrări am trăit vreo trei luni.
Cât aţi primit?
Cam trei sute de franci pe desen, în total, 1.200 de franci, echivalentul unui salariu modest. Soţia mea s-a angajat ca vânzătoare într-un raion de bijuterii şi primea 450 de franci pe lună. Oricum, din banii pe care i-am adunat am „întins-o" din primăvară până în noiembrie. In timpul ăsta, desenam şi căutam o slujbă. Eram tehnoredactor, altfel spus, aveam o meserie. Băteam pe la uşile redacţiilor, întâi am lucrat într-o mică agenţie de publicitate, de vreo cinci-şase persoane, unde făceam add-uri publicitare, apoi, în noiembrie, am fost angajat la o mare editură, un fel de concurentă a celebrei Skira, care era în cădere. M-au angajat în studioul de grafică, format din vreo nouă persoane, şi aveam datoria să mă îngrijesc de colecţii şi de publicitatea lor. Acolo am lucrat vreme de patru ani, din 1967 până în '71.
V-aţi acomodat uşor?
Trebuie să spun că cei patru ani de muncă în Elveţia au fost patru ani de serviciu militar: începeam slujba la 8 fără un sfert, la 9 luam o pauză de cinci minute pentru cafea, de la automatul de pe coridor, mâncam masa de prânz împreună cu directorul general şi consiliul de administraţie, cu tipografii, de la 12.30 la 13.00. Aveam o fişă în care figurau joburilc pe ziua respectivă, pe ore, exact ca la fabrică. O disciplină teutonă.
Când v-aţi gândit să vă continuaţi drumul spre America?
Tot acest timp, vreau să spun - în cei patru ani, asta am visat, să trec oceanul. Pentru aventura asta m-am pregătit ca Amundsen pentru călătoria lui la Polul Sud. Am pregătit zece desene mari, 50-35 cm, şi am urcat în avion.
Lucraţi în tuş?
În tuş, cu peniţa, foarte puţin colorat. Mă uitam tot timpul la ce fac americanii, ce tip de coperţi, ce tip de desen, de artă practicau ei.
Vi se părea că America oferea alte posibilităţi de afirmare? Sau o altă lume...
Elveţia îmi plăcea foarte mult, îmi place şi acum, este o ţară foarte apropiată de Transilvania, de unde vin bunicii mei: amestec de seriozitate nemţească şi exuberanţă latină, austeritate, seriozitatea lucrului făcut de mână, nu cusut la maşină... Eu făcusem pictură la şcoală, dar în grafică există o latură care m-a tentat. Câtă lume vine la o expoziţie? Câteva zeci de mii într-o lună. A publica un desen în 700.000 de exemplare, sau o copertă, mi se părea vectorul însuşi al afirmării. Eu pierdusem 12 ani buni, făcând grafică. Ar fi durat mult să recuperez acest timp pierdut. Eu eram grăbit. Lucram într-o editură care mă plătea destul de bine - 1.500-1.700 de franci, cu orele suplimentare - dar aveam nevoie de multe lucruri absolut necesare ca să mă aşez cât de cât confortabil în lume: aveam nevoie de două linguri, două furculiţe, două perne... între timp, mi se născuse fetiţa, am plătit în rate, vreun an, costurile medicale la maternitatea din Lausanne pentru nevastă-mea.
Aţi avut momente de cădere, de disperare?
Am avut, dar nu mi-era atât de greu, cât le era unor concetăţeni medici, care lucrau ca felceri într-un spital şi dădeau 100 de examene într-un an ca să-şi echivaleze studiile. Nu m-am gândit niciodată să mă întorc acasă, dacă asta vreţi să ştiţi. în primul rând, că nu era posibil, pe urmă, nu puteam să mă întorc pe scut, o chestiune minimă de orgoliu.
„New York-ul mi s-a pârut un Bucureşti mai mare"
Aşadar, patru ani de Elveţia...
Da, la un moment dat, editura a fost înghiţită de o altă editură concurentă şi ne-am trezit cu toţii în stradă. Am găsit un post la Omega, care mi-ar fi oferit 4.500 de franci pe lună, dar nu mi-a plăcut directorul. Când m-am dus la interviu, m-a lăsat să aştept aproape o jumătate de oră. Din suma negociată a mai scăzut o mie de franci. I-am spus, fără ocolişuri, că nu pot să lucrez pentru cineva al cărui ceas nu merge bine. Atunci i-am mărturisit soţiei că vreau să plec în America. Aveam nişte economii care ne ajungeau vreo jumătate de an, şi eu m-am dus la fratele ei, care locuia pe Park Avenue... Vreau să spun că aveam unde să stau.
V-a speriat New York-ul?
Nu, deloc, mi se părea un Bucureşti mai mare, mirosea a ulei încins, a cartofi prăjiţi, a porumb fiert, a mizerie de margine de Bucureşti... Pentru prima dată nu m-am simţit ca un străin. Parcă venisem acasă. Nu aveam nici o inhibiţie. Este posibil să fi fost şi o doză mare de noroc. Eu cred foarte mult în destin. Cred că intrăm în piesă, avem un rol, mai mare sau mai mic, şi ieşim. Dacă n-ar fi fost aşa, nici nu plecam din ţară. Românii, de regulă, când ajung în America şi au unde să doarmă, la un prieten sau la o rudă, cred că asta este totul. Nu-şi dau seama că ei se află la kilometrul zero, că de-abia atunci începe greul. Eu. am fost totdeauna în criză de timp, că am pierdut trenul acela... Dacă plecam în '56 în Austria şi de acolo emigram direct în America, aş fi făcut ce făcea Rauschenberg, fiindcă asta făceam, dar n-a fost să fie...
„Posteritatea pe mine
Aţi vizat sus, de la început
Desenele mele erau foarte speciale. Am avut norocul să nu mâ interesează" întâlnesc un tip deosebit, vorbitor de franceză, şi care făcea pagina op-ed. Tipul ăsta, Jean-Claude Suares, un evreu egiptean la origine, voia să impună la „New York Times" un desen politic aşa cum era arta grafică germană înainte de venirea la putere a lui Hitler, cu influenţe suprarealiste şi care să ilustreze un articol fără să fie o ilustraţie propriu-zisă a articolului, să fie un comentariu în plus. 1-a plăcut ce făceam eu şi mi-a publicat două desene la rând. Mi-a promis că-mi publică un desen pe săptămână - ceea ce a şi făcut. Uneori şi două. Aşadar, am intrat la „New York Times" la o lună după ce am ajuns în America.
Jucaţi tare...
Exact, nu aveam nici viză de şedere, nici paşaport, dar făceam desen politic. La un moment dat, am făcut caricatură împotriva lui Nixon. Un preşedinte mare, dar în termeni buni cu Ceauşescu, şi nu-i puteam trece cu vedere asta. începuse Watergate-ul. Făcusem nişte desene foarte muşcătoare la adresa lui, cu anumită fineţe, totuşi, nu vulgare, ca altele. Într-o zi, şeful staff-ului lui mi-a scris o scrisoare în care mi-a mărturisit că voia să cumpere un desen de-al meu. M-a invitat la Casa Albă, l-am văzut pe Nixon. Din cauza asta nu am mai putut să fac desene împotriva lui: văzusem un om cu cămaşa transpirată în spate, stând cu fundul pe marginea biroului, cu un telefon prins între ureche şi umăr, cu un sandwich pe jumătate mâncat, cu un pahar de suc de fructe neterminat... Am luat masa în cantina Casei Albe, alături de Kisssinger şi alţi consilieri prezidenţiali... La noi, unii consilieri nu mănâncă la cantină, cu toată lumea, cer să li se aducă mâncarea în birou... Poate ar trebui să meargă mai des pe la Casa Albă. Când s-a făcut o antologic cu desene anti-Nixon, am refuzat să le dau pe-ale melc, nu puteam să lovesc într-un om la pământ. De altfel, Nixon a văzut că eu nu figuram cu nici un desen în antologie şi mi-a dat 1.000 de dolari pe două lucrări. îmi pare rău că am lichidat cecul, astăzi ar fi valorat incomparabil mai mult, însă aveam nevoie de bani. Atunci am văzut ce se întâmplă cu un om când îi sare presa in spate. „New York Times" a vrut să-i ia capul şi i 1-a luat. Am văzut, metaforic vorbind, capul lui Nixon rostogolindu-se în faţa mea, iar eu am fost părtaş la treaba asta.
L-aţi cunoscut pe Saul Steinberg? Şi el a lucrat pentru „ The New Yorker".
Da, l-am văzut, şi am fost impresionat de singurătatea lui. Ca şi Brâncuşi, Steinberg nu-şi părăsise ţara. Locuia la New York, dar sufletu-i rămăsese în Râmnicul Sărat natal. Nu am văzut om mai singur decât el. L-am întâlnit la două vernisaje, am vorbit cu el, însă fără să-i spun cine sunt. Eram trei români care lucram pentru marile publicaţii newyor-keze: Steinberg, eu şi Nicolae Asciu. Saul i-a spus redactorului-şef că sunt prea mulţi români! Ca şi cum ai spune că la New York sunt prea mulţi italieni sau prea mulţi evrei. Steinberg a încercat să-mi bareze drumul, a vorbit cu critici, să nu scrie despre mine... La urma urmelor, mi-a făcut un serviciu, fiindcă Steinberg, un om în vârstă, a arătat că am valoare, prin însuşi faptul că se temea de mine. într-un fel, mi-a prins bine. în acest timp, eu scriam în presa elveţiană despre ce mare geniu era el. Steinberg a vrut să fie pictor, dar ca desenator a fost de neEgalat. în schimb, fosta lui soţie, de care nu divorţase, Heda Stern, făcea pictură şi era în graţiile lumii artistice. Saul ţinea casa. iar ca îşi etala talentul. El avea „stigmatul" de artist „uşor". Rothko şi alţii veneau la ei în casă, dar veneau pentru pictură, nu pentru „caricaturi".
Ce este un desen politic? Este chiar un „gen uşor"?
Desenele politice sunt nişte chibrituri care ard pentru o clipă. Cine poate înţelege ce înseamnă vernisajul într-un vagon de metrou? Dimineaţa devreme, când te uiţi în jurai tău şi vezi toată lumea ţinând în mână un exemplar din „New York Times" şi tu, anonimul, într-un colţ de vagon, ştii că desenul de pe prima pagină este al tău. Nu există satisfacţie mai mare. Recunoaşterea vine mult mai târziu. Oricum, in clipa în care le ridici de pe scaun şi ai plecat, s-a terminat totul. Posteritatea pe mine nu mă interesează.
Aţi rămas liber profesionist?
Tot timpul. De altfel, preşedintele Iliescu mi-a spus acum o lună că trebuie să fiu funcţionar public; fireşte, cu o oarecare notă de ironie. La care i-am răspuns: „Domnule preşedinte, cea mai mare satisfacţie a mea nu este că am făcut mii şi mii de desene şi coperte pentru «New York Times» şi «The New Yorker», ci fiindcă, din 1971. N-am mai fost la serviciu". Acum. după 30 de ani de pauză, reînvăţ să merg la birou.
Cum v-aţi înţeles cu românii din New York?
Ăsta este un subiect cu totul special. Eu am ajutat cât am putut. Nu doresc să dau nume acum. Pe unii i-am dus de mână la „New York Times" şi pe urmă m-au înjurat. Am fost aproape de românii care munceau din greu pe un taxi, ca să-şi echivaleze examenele, români care spălau vase, ca să le fie mai bine lor şi familiei lor într-o zi, mergeam la biserica românească din Queens, pentru a mă apropia de cei nevoiaşi. Cu aşa-zişii intelectuali cu aer superior de scriitori, gen Norman Manea, nu am vrut să am de-a face. In Elveţia a fost la fel.
Vă consideraţi un om de stânga?
Absolut, atât de stânga, încât, dacă ar fi să reînvie alte timpuri, aş fi troţkist.
Să fie această comuniune de idei unica punte de legătură dintre dumneavoastră şi preşedintele Ion Iliescu?
Este şi asta, dar mai există ceva, o anume legătură sentimentală, un anumit moment biografic din viaţa mea, în care preşedintele Ion Iliescu m-a salvat. Eram în anul trei şi au vrut să mă dea afară din şcoală, din cauza unei pavoazări pentru un congres al presei studenţeşti, care avea loc la Sinaia. In loc să urmăm tiparul obişnuit, cu pânze roşii, pe care sc prind lozinci cu litere mari decupate din hârtie albă, eu şi alţi doi colegi am mărit pagini de ziar din presa maghiară, poloneză şi le-am agăţat de tavan cu fire dc nailon, care se învârteau în aer. Oricum, povestea a stârnit un scandal monstru. întâmplător, chiar când dădeam jos pavoazarea noastră, a sosit Iliescu, căruia i-a plăcut foarte mult ce făcusem. Atunci am susţinut că Iliescu a fost primul comunist care nu avea capul pătrat.
Problema lui Iliescu faţă dc comunişti era că „intelectualismul" dc care 1-a învinuit Ceau-şescu se manifesta printr-o receptivitate, în primul rând la nişte tensiuni şi sociale, şi intelectuale ale unor oameni... Milioanele de voturi primite de PDSR sunt date pe numele lui Iliescu, fiindcă oamenii în el au încredere. Am fost prin ţară în campanie şi a trebuit să-mi pun ochelari de soare, ca să nu se vadă că plâng. Şi eu nu am mai plâns de la moartea lui tata. Ţara se găseşte într-o situaţie disperată. Noi nu stăm pe buza unei prăpăstii, ci a unui vulcan.
Am înţeles legăturile, şi sentimentale, şi politice, pe care le aveţi cu preşedintele Iliescu. Ce caută, totuşi, un artist ca dumneavoastră la Palatul Prezidenţial?
Nu mă surprinde întrebarea dumneavoastră. Lumea uită că cu am trăit 30 de ani în redacţia lui „New York Times" şi că nu sunt un artist dintre cei retraşi în turnul de fildeş, în care creează pentru alte timpuri. Aşa-mi explic dc ce mă întreabă toţi ce caut cu în politică, încerc să fiu util, să fiu o punte spre acea parte a lumii care nu are acces la preşedintele Iliescu.
Mai concret, mă ocup de societatea civilă, un sector care ţine de Departamentul de analiză politică de care răspunde Octavian Ştireanu; vreau să-l ajut pe preşedinte să lase o amprentă în aceşti patru ani, respectiv să termine Biblioteca Naţională, să refacă halele de la Obor, o clădire foarte îndrăzneaţă, opera unui mare arhitect român, Horia Creangă, şi să le transforme în muzeu, să facă o fundaţie, aşa cum era Fundaţia regală, să dea burse unor tineri, să retipărească cele patru cărţi fundamentale postbelice: „Cronică de familie" de Petre Dumitrii!. ..Desculţ" de Stancu, „Groapa" de Barbu şi „Moromeţii" lui Preda; să se tipărească nişte opere uitate, să se publice nişte tineri fără posibilităţi financiare... Şi, nu în ultimul rând, reconstrucţia Bisericii „Adormirea Maicii Domnului", ctitoria lui Şerban Cantacuzino, în incinta Palatului Cotroccni.
Este vorba despre un program cultural coerent, aşezat pe hârtie, sau discutăm despre deziderate?
Eu le-am aşezat pe hârtie şi să dea Domnul ca măcar două dintre aceste puncte să se realizeze.
Să dea Domnul!