Ce proiecte mai are astăzi Teatrul Ion Creangă? Cum vreţi să vă cuceriţi publicul tânăr, căruia vă adresaţi, ţinând cont că acesta se îndreaptă, mai nou, spre alte zone de interes, precum jocurile pe calculator şi navigarea pe Internet?
Noi ne-am resemnat. La prima vedere, ceea ce am spus sună ciudat şi neliniştitor, dar adevărul e că nu mai suntem ca acum 20 de ani, când teatrul nostru se adresa unui public începând cu vârsta de trei ani şi terminând cu vârsta senectuţii, ne adresăm doar copiilor, de o bună perioadă de timp. Dat fiind oferta foarte vastă pe care tinerii o au astăzi la dispoziţie, e foarte greu să-i cucereşti. Pentru copii, lucrurile mi se par mai simple, din moment ce există o mitologie a copilăriei foarte bine constituită, în care basmele şi poveştile sunt punctele forte. Regret că zona creaţiei libere pentru copii rămâne una convenţională. Autorii nu reuşesc să fie contemporani cu copiii cărora li se adresează. înţeleg, prin a fi contemporanul copiilor, că această lume este înconjurată, de la bun început, de un mediu informatic pe care autorii de o anumită vârstă nu l-au avut şi poate nici acum nu s-au familiarizat suficient cu el. Istorioarele sunt construite ca nişte mici moralităţi prin care, manipulând copilul, trebuie să-l convingi că este foarte bine să facă gesturile elementare ce stabilesc relaţiile cu lumea înconjurătoare. Oricum, copilul de azi nu mai are răbdare pentru aşa ceva, din moment ce are ca partener televizorul cu desenele animate. (E multă violenţă în desenele animate, dar, până la urmă, şi acolo personajul mic şi bun iese victorios în faţa uriaşului rău şi afurisit.)
Mai există o şansă pe care noi am încercat să o folosim: aceea de a prelua din marele repertoriu, chiar din Shakespeare, şi de a adapta aceste piese, pentru a fi pe interesul copiilor.
Mai avem nişte spectacole interactive, în care parteneri ne sunt chiar copiii. Facem asta în spaţii neconvenţionale. Ne face mare plăcere să ne întâlnim cu ei şi, plecând de la diverse pretexte, să construim o joacă în care inventivitatea şi creativitatea copiilor să fie stimulate. Există actori care au această vocaţie specială, a dialogului direct. în general, actorul nu-şi constituie pe baza improvizaţiei actul de creaţie, improvizaţia este doar o etapă pentru ca, după aceea, să-şi facă loc rigoarea în urmărirea textului, pe durata întregii vieţi a unui spectacol. Cel care nu respectă această rigoare este scos în afara jocului! Tipul de spectacole interactive despre care vă vorbeam presupune o libertate absolută şi o capacitate foarte mare de invenţie.
Proiectele noastre ar putea fi mai bine realizate, dacă am avea o structură specială, pe care am văzut-o în Anglia: este vorba
despre o structură care pregăteşte spectatorul pentru întâlnirea cu spectacolul. Copiii de acolo nu vin la spectacol fără o pregătire prealabilă în legătură cu personajele, situaţiile, obiectele pe care le vor vedea. Ei primesc nişte materiale pregătitoare, editate în condiţii grafice deosebit de seducătoare... în acest fel, atunci când începe spectacolul, pentru copil nu mai există mister decât în zona creaţiei teatrale, nu în zona evenimentelor şi a caracterelor personajelor. Noi nu prea avem mijloacele financiare pentru o asemenea pregătire a micilor noştri spectatori, dar, românul fiind inventiv, am găsit o formulă mai ieftină: la fiecare spectacol există un amfitrion, un
actor care nu joacă, dar care primeşte copiii şi discută cu ei, înainte de a începe piesa, intro-ducându-i în problematica acesteia. Teatrul nostru nu are vedete actori. Vedetele noastre sunt personajele. Actorii noştri sunt cunoscuţi drept Pinocchio sau David Copperfield. E cunoscut Zmeul, dar nu actorul Mihai Verbiţchi.
Generozitatea actorilor din teatrul nostru îi face să nu sufere pentru că nu ei sunt vedetele, ci personajele, şi să mai suporte ideea că, la sfârşitul spectacolului, cei care au interpretat personajele negative nu primesc niciodată o floare, ba chiar sunt evitaţi. Flori nu se oferă decât zânelor, niciodată vrăjitoarelor! Actorii vor trebui să suporte acest tratament, ca rezultat al jocului lor convingător.
Aţi realizat o serie de spectacole în care au jucat copiii străzii...
Un student de la regie, Radu Apostol, mi-a propus să facă un spectacol ale cărui personaje să provină din lumea marginală, a canalelor. I-am spus să nu încredinţeze rolurile colegilor săi, ci, dacă are suficientă energie, să aducă personajele autentice. Ideea de a disciplina această lume, care a adoptat anarhia ca formă de rezistenţă, prezenta un mare coeficient de risc. Cu sprijinul a două organizaţii - „Step by step" şi „Casa deschisă" -, acest student a reuşit să-şi ducă proiectul până la capăt. Şi-a constituit o echipă din aceşti copii, care s-au îndrăgostit foarte tare de această idee, şi au devenit contagioşi, în capacitatea lor de a crede în situaţiile din spectacol, de a trăi personajele în contextul în care se află, în cel al decorului. Câteodată sunt mai fascinat de ei, decât de nişte actori de geniu. Dacă apare, pe scenă, vreun accident pe care un actor profesionist l-ar ignora, pentru că nu face parte din situaţie, ei îl includ în acţiune. De exemplu, dacă se rupe piciorul unui scaun, aceşti copii repară scaunul, neieşind din situaţia pe care trebuia să o joace, din relaţia cu celelalte personaje. Astfel încât personajul este, de fapt, cel ce repară ce s-a stricat.
Această lume greu de disciplinat a acceptat rigoarea necesară construcţiei unui spectacol. Dar noi am realizat implicaţiile mai grave, doar după ce spectacolul s-a terminat. Am asistat la situaţia tragică în care, după aplauze şi succes, aceşti copii trebuiau să se reîntoarcă în gurile de canal sau în staţiile de metrou în care stăteau. De la numele spectacolului, „Acasă", proiectul a devenit „Acasă. O casă pentru copiii străzii", şi am reuşit să facem ceva pentru aceşti copii, obţinând, de la unul dintre fraţii Becali, un apartament şi utilându-l cu ajutorul Clubului Rotary. Până la urmă, am obţinut nişte bani şi de la UNICEF. Astfel, aceşti copii pot să trăiască într-un apartament decent, care are asigurată plata întreţinerii pentru aproape un an.
încercăm să-i ajutăm pe cei mai mari să devină asistenţi sociali, pentru a fi utili în relaţia cu această lume, plecând de la propria lor experienţă de a se recupera.
Spuneaţi că nu mai există autori care să înţeleagă lumea copiilor de astăzi. Dar am asistat, recent, la succesele
înregistrate de „Harry Potter" şi de „Stăpânul inelelor"...
Modelul „Harry Potter" ar trebui să-l priceapă autorii! Vreau să vă spun că am organizat un concurs de dramaturgie pentru copii şi am rămas şocat de clişeele de gândire din scrierile pe care le-am avut în faţă. Aşa cum spunea Silvia Kerim, care are o deschidere cu totul specială, există o lume binevoitoare, dar care a rămas separată de ceea ce se petrece acum. Copilul de astăzi trăieşte într-un univers în care provocarea continuă îl face, şi pe el, foarte activ. îi spui tot felul de povestioare pe care pare că le acceptă ca un partener tolerant. Dar nu este aşa! E clar că, dacă ceea ce-i spui nu-l interesează, nu mai urmăreşte povestea doar din politeţe. Când se întâmplă asta la spectacole, copiii încep să mişune prin sală şi să ne trateze cu indiferenţă, arătându-ne astfel că am greşit, că ceea ce le propunem e în afara interesului lor. Dar, când sunt atraşi de ceea ce le propunem, sunt încântători, iar spectacolul din sală devine cel puţin la fel de pasionant ca acela de pe scenă. Copiii sunt foarte activi şi direcţi, dar sunt nişte parteneri dificili, nu-ţi acceptă erorile. Şi nici mijloacele greşite folosite de personajele bune! N-am să uit niciodată un spectacol în care eroul pozitiv, fiind închis,
era salvat după ce cheia era fu -rată de la temnicer. Copiii erau foarte fericiţi că era salvat, dar îi supăra faptul că asta se întâmpla printr-un mijloc nu tocmai ortodox. Ar fi vrut ca acea cheie să fie dobândită printr-o luptă eroică, nu prin efracţie. Ei nu pot înţelege că scopul scuză mijloacele.
Mi-am propus să realizez un film cu reacţiile copiilor care vin la spectacolele noastre. Sunt convins că ar concura cu succes orice thriller! Chiar mă simt vinovat că încă nu l-am realizat, dar sper că, într-un final, o să-l fac.
Sunteţi şi un bine cunoscut realizator de programe TV.
Eu m-am născut în televiziune! într-o televiziune care abia se năştea! Am traversat cele mai frumoase şi cele mai tragice momente ale Televiziunii Române. Am părăsit-o când programul ei s-a redus la două ore de emisie, mai exact la două telejurnale care aveau un singur erou, dar după '90 m-am reîntors. Cel mai bine m-am simţit făcând teatru de televiziune, unele dintre montările mele impresionând comisiile APT (Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune), care au rolul de a enerva pe mulţi şi de a bucura pe unul singur.