La vârsta când alţii încă îşi mai caută drumul, Bogdan Podoleanu şi-a deschis propria firmă într-un domeniu incitant şi riscant: pieţe financiare. S-a axat pe inovaţie şi pe... educaţie: românii trebuie să înveţe diferenţa dintre speculaţie şi speculă, dintre speculant şi speculator. Acesta este „pariul" său.
Cum este meseria de dealer? Aşa ca în filmele despre Wall Street?
Wall Street a fost visul copilăriei mele... Cineva din familia noastră lucra pe pieţele financiare din New York şi, pe când aveam vreo cinci ani, mi-a adus din America un trenuleţ electric. îmi povestea despre bănci, despre Wall Street, eu eram înnebunit după jucăria aia fantastică... Prin 1990 - aveam 17 ani - spuneam tuturor „Eu mă fac broker!" La vremea aceea, broker, dealer erau tot una pentru mine. De fapt, sunt dealer. Am învăţat meseria la mari instituţii occidentale ca Standard Chartered, Credit Suisse First Boston, Amex şi am lucrat, în România, pentru BRD şi Société Générale. Şi vă pot spune că pieţele noastre financiare nu se compară cu pieţele evoluate din Occident.
Şi imaginea clasică a bursei, cu mulţime de lume, vacarm, figuri crispate, gesturi codificate - un haos pentru neiniţiaţi, în care se pierd şi se câştigă averi, într-o secundă?... Este un clişeu cinematografic şi atât?
Pentru România, cam asta este şi aşa va rămâne, probabil, încă o vreme.
Broker, dealer - cei care nu stăpânesc „limbajul"pieţei financiare consideră , într-adevăr, că este acelaşi lucru.
Termenii sunt înrudiţi, dar au definiţii specifice. Brokerul execută ordinele clientului. Dealerul lucrează în nume propriu. în România se vorbeşte mai mult despre brokeri, pentru că ei lucrează pe piaţa de capital - o piaţă de câteva miliarde de lei pe zi, dar intens mediatizată. Mult mai mari sunt piaţa valutară - cam 70 milioane de dolari pe zi, piaţa monetară - 200 milioane de dolari pe zi, piaţa secundară a titlurilor de stat - 40 milioane de dolari pe zi. Pe aceste trei pieţe - prea puţin cunoscute la noi, pentru că sunt un domeniu mai închis - acţionează dealerii. Ei nu sunt în contact cu un client, ci cu piaţa însăşi,
financiara nu înseamnă «inginerie financiara»"
Ca percepţie generală, speculaţia financiară este asociată, la noi, cu jocul la risc. Brokerul sau dealerul ar fi un aventurier, iar speculaţia, cu toată familia ei de cuvinte, a căpătat un sens peiorativ: este „nedemn " să speculezi monede, acţiuni etc., în loc să câştigi din producţie. Ca om de afaceri, vă afectează această mentalitate?
Percepţia negativă asupra noastră şi asupra ideii de speculaţie financiară vine dintr-un minus de informaţie. Oamenii se tem de ceea ce nu înţeleg, iar mişcarea pieţelor financiare nu este chiar cea mai simplă poveste. Aici intervine rolul nostru edu cativ: să învăţăm lumea să facă diferenţa dintre speculaţia financiară şi aşa-numitele inginerii financiare, escrocheriile „cu perdea". în fond, cred că, într-un fel, fiecare român şi-ar dori să fie un speculator, cine nu ar vrea să cumpere un cui cu 1.000 de lei şi să îl vândă cu 2.000? 90% din mişcările de pe piaţa financiară mondială sunt mişcări speculative, doar 10% au acoperire comercială. Speculatorii sunt cei ce creează lichiditate sistemului şi îl echilibrează. Să zicem că dolarul urcă rapid cu 5.000 de lei. Eu, ca speculator, vând. După ce scade, cumpăr. în felul acesta, variaţiile abrupte de preţ, generate de lichidităţi, „se curbează", se temperează. Deci, speculaţia financiară este absolut sănătoasă. Şi, totuşi, exceptând tranzacţiile făcute cu acţiunile primite prin programul de privatizare în masă, în ultimii zece ani, doar 0,1% dintre români au avut o activitate de spe -culaţie financiară. Este extrem de important, pentru toată lu -mea, ca acest procent să urce: este vorba despre sănătatea pieţei de capital care, atâta vreme cât se menţine această mentalitate, nu are cum să se dezvolte. Acest deficit de imagine este singura problemă, când vorbim despre mentalitatea generală?
Aş adăuga şi un „deficit" de vârstă, pe care eu îl percep mai bine. în România, lumea nu acceptă „distanţa" dintre vârsta noastră şi ceea ce am realizat. Oamenilor le vine greu să creadă că succesul unui tânăr se explică numai prin munca lui. Există un real complex al succesului care, la noi, generează resentimente. în America, oricât de tânăr ai fi, dacă ai succes, ceilalţi se uită la tine cu interes, să vadă cum ai reuşit, să înveţe şi ei. Acolo, astfel de subiecte sunt tratate ca „success story", nu Dumneavoastră cum aţi reuşit, care este povestea succesului dumneavoastră? Aveţi un CV impresionant...
Nu aş vorbi despre un mare succes, ci doar de un început... în 1991, când am intrat la ASE, la Relaţii Economice Internaţionale, m-am înscris în Asociaţia Internaţională a Studenţilor Economişti. încă mai visam să lucrez pe piaţa financiară şi, în anul următor, am urmat cursul pentru Bursa de Mărfuri. Am şi lucrat câteva luni acolo, însă instituţia era abia la început, activitatea nu era la nivelul aşteptărilor. îmi plăcea meseria, dar voiam să câştig şi nişte bani. Aşa încât am creat, împreună cu nişte prieteni, o companie cu care am activat, şase luni, în domeniul comercializării materialelor de construcţie. Am câştigat bine, dar, fiind nişte puşti, am cheltuit totul în viteză. Aşa încât am ajuns la concluzia că trebuie să lucrăm mai întâi pentru alţii, să învăţăm şi după aceea să facem ceva pe cont propriu. Eu am ajuns la BRD printr-o întâmplare: aveam câteva cunoştinţe acolo, mă dusesem în vizită şi i-am fost prezentat preşedintelui de atunci, Marian Crişan. „Ce vrea puştiul ăsta?" - a întrebat el. „Să lucreze la bancă, dar e prea mic." „Păi, câţi ani are?" „21." „Nu-i prea mic. Vino începând de luni!" Şi am intrat într-un program dur: munceam câte o săptămână - două în fiecare departament din bancă (şi erau 30). în timp, acest „antrena ment" mi-a fost foarte folositor. în 1993 am ajuns acolo unde îmi dorisem dintotdeau-na - la serviciul de arbitraj valutar din cadrul Departamentului trezorerie. Eram o echipă de cinci-şase colegi, foarte tineri, teribil de încântaţi că lucrăm într-o sală de arbitraj valutar, cu o mulţime de ecrane. La vremea aceea, meseria nu era cunoscută în România şi banca ne-a trimis, cu generozitate, la cursuri de specializare - la Milano, Frankfurt, Londra, Geneva, la instituţii financiare foarte mari. Erau cursuri combinate cu traning - eram daţi în seama unui dealer şi făceam, alături de el, meseria. Aşa încât, în ultimii trei ani de facultate, am mers în paralel la cursuri şi la serviciu. Şi nu a fost cel mai simplu lucru. în vara aceasta, vreau să termin doctoratul în economie.
La Société Générale când aţi ajuns?
La 24 de ani. Eram cel mai tânăr trezorier din România. Acolo l-am cunoscut şi pe actualul meu partener, Alexandru Drijman - el conducea deskul de clientelă străină. Am făcut de la început echipă bună - am avut un portofoliu impresionant de clienţi străini, şi datorită renu-melui băncii, şi datorită limbajului pe care am reuşit să-l dezvoltăm vizavi de clienţii noştri.
Şi la această bancă am făcut foarte multă şcoală, mergeam des la Londra, la Paris. A fost etapa care m-a ridicat cel mai mult din punct de vedere profesional.

Pe cont propriu
Cum v-aţi hotărât să redeschideţi o afacere pe cont propriu?
în 1997-1998, România a fost la modă pe pieţele financiare internaţionale. După criza din Rusia (1998), toată lumea s-a retras însă de pe pieţele în formare din jurul acestei ţări şi a scăzut foarte mult activitatea financiară şi la noi. Aşa încât, la sfârşitul anului, m-am decis să deschid o firmă privată în domeniu. Am cumpărat InvesTech Valori Mobiliare şi, prin martie 1999, a venit şi Alex Drijman.
Cu ce capital aţi pornit?
Am început destul de timid, cu un capital de 60.000 de dolari - 600 milioane de lei, la începutul lui 1999.
Timid?! Era o sumă, nu ? Dumneavoastră aveaţi 26 de ani, colegul dumneavoastră...
30. Toată lumea, în jurul nostru, a pus întrebarea asta. Unii chiar şi-au dat singuri răspunsul. Realitatea este că noi eram plătiţi, la vremea aceea, cu zeci de mii de dolari pe an. Când am cumpărat InvesTech, am stat de vorbă cu băncile, cu autorităţile, am studiat bine toate problemele legale implicate şi am creat o societate de valori mobiliare. Ne-am axat pe piaţa titlurilor de stat - inexistentă, practic; la vremea aceea, băncile nu prea lucrau în acest domeniu. Am plecat de la ideea că, dacă avem nişte fonduri proprii, ele trebuie să circule, nu să stea în bănci. Ne-am asumat foarte multe riscuri, puteam pierde tot, am pierdut des, dar, pe ansamblu, am avut profituri mari. Şi, nu ne lăudăm când spunem că am contribuit mult la crearea şi la dezvoltarea pieţelor financiare româneşti.
Dar, la un moment dat, aţi simţit nevoia unei diversificări...
Am mers pe ideea că e păcat să ţinem numai pentru noi ceea ce ştim şi am dezvoltat un portofoliu de clienţi cărora le acordăm consultanţă pentru organizarea trezoreriei, investiţii, risc, management de fonduri. Şi am creat InvesTech Financial Management SA, cu acest obiect de activitate. Am avut un pachet de clienţi foarte importanţi, targetul nostru este alcătuit din companii financiare puternice, pentru că mergem pe princi -piul de a avea mai puţini clienţi, dar să oferim servicii competitive. Am înfiinţat, ulterior, InvesTech Sisteme Informatice, firmă de software şi internet. Apoi, am investit în economia reală: anul trecut am luat participaţii la câteva companii (una, des -tul de mare, din industria alimentară). Aceste investiţii sau dovedit foarte profitabile. Creăm astfel de firme sau le cumpărăm, le restructurăm şi le dezvoltăm şi, după doi-trei ani, le vindem unor investitori strategici. Rămânem fideli formaţiei noastre: cumpărăm şi vindem. între aceşti paşi, facem şi management eficient.
Unde vă plasaţi, într-un clasament al firmelor din domeniu?
în 1999, am fost cel mai profitabil SVM (cifrele pentru 2000 nu s-au publicat încă), iar în 1999 şi 2000, compania financiară nebancară cu cel mai mare volum de tranzacţionare pe pieţele financiare româneşti. Dincolo de aceste clasamente relative însă, avem mulţumirea că am investit foarte bine banii clienţilor noştri şi am îmbogăţit oferta, printr-o parte de tehnologie -inovaţia de produse fmancia-re. Se pare că noi am fost primii, deşi nu suntem singurii care inovează, şi, când intri cel dintâi într-un domeniu, nu ai cum să nu câştigi. Asta nu ne face însă prea agreaţi. în Occident există un concept -„coopetition" - „cooperarea dintre concurenţi". Ne-am dori să funcţioneze şi la noi, pentru că pieţele financiare româneşti nu vor putea evolua | fără efortul tuturor competitorilor, împreună şi cu autorităţile statului.
Un dealer lucrează sub presiune continuă. Trebuie să fii făcut pentru aşa ceva sau se învaţă, pur şi simplu? Cât este calcul, ştiinţă şi cât reprezintă flerul în această meserie?
Statistic vorbind, este cea mai stresantă meserie din lume (pe locul doi sunt controlorii de trafic aerian). Se spune că, în domeniul nostru, contează trei lucruri: să ai curaj, nervi tari şi să stăpâneşti partea de tehnică şi tehnologie. Eu unul cred că cel mai mult contează analiza economică. Avem extrem de multe reguli privind riscurile. Şi când pierzi, şi când câştigi -şi vorbim despre sume cu multe zerouri - trebuie să înveţi să te controlezi, să nu uiţi regulile! Există o mulţime
de factori aleatori, în fiecare secundă preţurile variază de cinci-şase ori; oricât de bun ai fi, într-o anumită măsură, şi imprevizibilul face jocurile. în definitiv, cumpărăm şi vindem risc - calculat şi asumat. Sunt, printre noi, oameni extrem de capabili, care nu au însă capacitatea de a-şi asuma riscul. Şi sunt alţii născuţi pentru asta. Cu timpul, devii mai „insensibil". Pieţele noastre sunt mai liniştite, dar, în străinătate, mulţi dintre cei care lucrează în acest domeniu se apucă de băut sau de droguri, alţii practică sporturi extreme... sunt nişte supape pentru toată nebunia în care trăiesc.
Cum v-aţi „recrutat" echipa?
Conform principiului „puţini, dar foarte buni". Suntem, cu toţii, nouă oameni. Colegii mei sunt specialişti de anvergură, pe care îi cunoşteam din lumea financiară - Alex a lucrat la Banca Agricolă, la Société Générale; el este managing partner, a preluat conducerea executivă a InvesTech Valori Mobiliare. Costin Fătu, chief dealer, a lucrat pentru Cargill Financial Markets Group. Şi ceilalţi membri ai echipei au o carte de vizită semnificativă.
Mizaţi pe tinereţe, pentru acest gen de afaceri?
Da, pentru că tinerii sunt plini de energie. Cunosc foarte puţină lume, în meseria asta, mai în vârstă decât mine. Dealerii sunt, în general, oameni până în 30-32 de ani, după această vârstă se duc în consultanţă sau în management. La InvesTech, media de vârstă este de 30 de ani.
Care este locul lui Bogdan Podoleanu în echipă?
Când obiectul nostru de activitate s-a diversificat, am părăsit conducerea executivă, ca să am timp să învăţ ce înseamnă o companie de la A la Z. Dacă stăpâneşti managementul, poţi înţelege, cu uşurinţă, şi alte domenii decât cel din care provii tu. Acum sunt preşedintele consiliului de administraţie - developper şi project manager. Ce planuri de viitor aveţi pentru InvesTech?
Să rămână o componentă dinamică şi inovatoare a pieţei financiare româneşti. Cum nu ne putem compara cu marii deţinători de capital din domeniul financiar, singura noastră şansă de a rezista concurenţei este inovaţia: dacă oferim produsele clasice, nu se uită nimeni la noi; trebuie să preluăm produsele financiare noi, reali -zate în alte ţări, şi să le adaptăm la pieţele româneşti. încercăm să fim o punte de legătură între mediul românesc şi băncile şi fondurile de investiţii străine. Considerăm că aici este „nişa" noastră. Apoi, încercăm, în continuare, să-i învăţăm şi pe alţii să lucreze pe aceste pieţe şi să obţină profituri. Ne este foarte clar că trebuie să aducem cât mai multă lume la „masa" asta - cu cât mai mulţi actori, cu atât mai bine! Recent, am organizat, împreună cu Reuters şi Institutul Financiar Român, un seminar - „Introducere în pieţele financiare" - la care am invitat reprezentanţi ai mass media şi ai autorităţilor.
Vă propun o operaţie aritmetică simplă: adunaţi, scădeţi şi trageţi linie. Ce notă vă acordaţi pentru tot ce aţi realizat până la 28 de ani? Opt.
De ce numai atât?
Pentru că aş fi putut munci mai mult.
Şi ce altceva aţi făcut?
M-am distrat, am făcut foarte mult sport - schi alpin, sporturi nautice, călărie - şi am mai şi citit câte ceva. M-am bucurat de o viaţă privată destul de bogată.
Incluzând şi căsătoria?
Nu, mai este timp... Dar nu trebuie să exagerăm - nota opt nu înseamnă că aş suferi pentru că nu merit nouă sau zece. Atâta vreme cât pot să trec peste momente dure şi să o iau, a doua zi, de la capăt, prelungind mentalitatea de dealer şi în postura de responsabil cu destinele companiei, cred că echilibrul dintre afaceri şi viaţa privată nu este în pericol.
„Cred numai în propriile mele previziuni"
„Iată un exemplu relativ simplu de tranzacţie financiară cu profit ridicat executată de grupul nostru: în august 1999, am identificat un moment de lichiditate în sistemul financiar, ceea ce a dus la creşterea dobânzilor la termen scurt şi lung. Am achiziţionat titluri de stat în valoare de 17 miliarde de lei cu valabilitate de şase luni (scadente la 17 februarie 2000) bonificate cu o dobândă de 72%. Analizele noastre de piaţă şi studierea indicatorilor economici previzionau o reducere a ratelor dobânzilor la 3 şi la 6 luni la un nivel minim de 56-50% în intervalul septembrie-octombrie 1999. Şi aşa a fost. Păstrând titlurile de stat şi vânzându-le pe piaţa secundară la 53% pe 14 octombrie 1999, am acumulat un profit pe tranzacţie de 2,5 miliarde de lei. Eu cred numai în propriile mele previziuni: fac o estimare cât mai corectă a riscului şi, atunci când evaluarea mea şi mişcările de pe piaţă «îşi dau mâna», acţionez."