Faptul că uneori drumul de întoarcere acasă pare -cum bine zice versul lui Alecsandri -uneori chiar mai lung decât la plecare, seamănă foarte bine cu poanta cu crocodilul care măsoară trei metri de la cap la coadă şi patru de la coadă la cap. Şi totuşi, adesea, lucrurile chiar aşa stau.

Într-o vară, înainte de '89, am fost instructor, alături de alţi tineri din alte părţi ale lumii, într-o tabără pentru copiii americani diabetici proveniţi din zona New York-ului. Eram o echipă internaţională expertă, ca să spun aşa, în tot soiul de drăcovenii, care i-a pus serios pe gânduri pe colegii noştri americani, oameni, vorbind la modul general, destul de conservatori, indiferent de vârstă. Şi, tot la modul general, înduioşător de ospitalieri, de toleranţi, de cu bun-simţ; bun-simţ pe care noi, instructorii europeni, unşi cu toate alifiile, fie că veneam din Suedia, Italia, Franţa, Germania sau România - rareori scăpam vreun prilej de a-l testa.
Trebuie să mărturisesc că nu ai în fiecare zi ocazia să vezi, pe viu, ce înseamnă diabetul, ce ravagii poate face încă din fragedă copilărie, ce regim de viaţă reclamă. Ca om în toată firea, nu este peste măsură de greu să te abţii de la o îngheţată sau o prăjitură, dar, copil fiind, lucrurile se schimbă. Trebuie să ai „caracter" ca să ţii piept tentaţiilor. Nu o dată mi-au venit în minte cuvintele unui filosof neamţ, care susţinea că puţină boală face bine omului. Insă spectacolul unor copii de cinci ani, care învaţă cum se trăieşte cu diabetul, bate în emoţie orice tragedie de Shakespeare. In fiecare dimineaţă, la ora 7.00, vreme de o lună, am urmărit cu imensă curiozitate, dar şi cu infinit respect, cum nişte mogâl-deţe pe jumătate adormite, mirosind încă a lapte, îşi injectau singuri, cu mâini tremurânde, doza de insulină; în fiecare dimineaţă, fără excepţie. Un exerciţiu pe care urmau să-l practice ca pe o religie tot restul zilelor. Privindu-i, nu-ţi venea să te feliciţi că eşti „normal"; din contră, te simţeai depăşit, umilit aproape, şi încercai un sentiment de frustrare, fiindcă îţi dădeai seama că le erai inferior.
Plata pentru munca noastră era nesemnificativă, dar, când eşti tânăr, asemenea detalii meschine contează atât de puţin... Importantă era deschiderea spre aventură; posibilitatea de a vedea lumea largă, de a-ţi face noi prieteni. Şi totuşi, dacă este să spunem lucrurilor pe nume, un bilet de avion dus-întors Europa-New York, casă şi masă, o excursie gratuită de 2.500 de mile prin State, plus 30 de dolari pe lună nu erau chiar de neglijat.
Cele două luni de tabără şi excursia de-o lună oferită ca recompensă s-au consumat mai repede decât un litru de benzină la o cursă de Formula 1. Incet-încet, dorul de casă se acutizase, transformându-ne într-un stol de păsări migratoare, lovite în aripă de ceasul biologic.
In ultima noapte petrecută la New York, n-am pus „geoană pe geoană" - cum ar fi spus fostul nostru ambasador la Washington. Acoperişul hotelului unde eram cazaţi se transformase, spre miezul nopţii, în discotecă. Berea şi discursurile lascive se marinau în ameţitorul parfum Mary Jane. Dimineaţa, am eliberat camerele şi am început să colindăm bezmetici străzile lui Big Apple, asemenea unor mercenari dezabuzaţi, în aşteptarea orei 19.00, când trebuia să fim pe Kennedy. Aveam capul mare cât bila de pe clădirea ASE-ului, dar incomparabil mai greu.
Când a venit timpul să ne îmbarcăm, nu-mi mai doream decât ca totul să se termine cât mai repede. Eram frânt de oboseală, flămând - contasem toată ziua pe masa din avion - şi mai mahmur decât o cârciumă de mahala bucureşteană pe 2 Mai. Puţin înainte de ora 23.00, am fost anunţaţi că, din nu se ştie ce motive, cursa se amânase pe a doua zi. Fiind un charter, nu reuşiseră, probabil, să vândă locuri şi la peluză, mi-am dat eu cu părerea.
In jur de 1.00 dimineaţa am ajuns din nou în Manhattan. Am hăpăit un hamburger pe post de antinevralgic şi m-am întors cu ceilalţi la acelaşi hotel de unde plecaserăm dimineaţa trecută, la acoperişul de la etajul 20, la bere, la îmbrăţişările promise pentru data viitoare - când şi dacă ne-om mai întâlni - şi la parfumul de iarba-dracului, aceeaşi marcă Mary Jane. Şi iar s-a făcut dimineaţă, şi iar am fost daţi afară în stradă, şi iar s-a făcut ora 19.00... Uimitor cât de repetitivă poate uneori viaţa să fie!
De data asta, la ora 23.00, am decolat. Şi, cum mă simţeam mai rău decât un pacient la reanimare, nu ştiu când am ajuns la Luxemburg. Prima escală. De acolo până la Frankfurt, de unde urma să iau avionul de Bucureşti, nu erau decât câteva ore bune cu trenul. Care ore au trecut, asta fiind menirea lor - la urma urmelor.
La Frankfurt era noapte. Din tot charterul rămăseserăm doar doi, o italiancă mică şi neagră ca un neg - nu-i de mirare că nu o remarcasem şi că nu-i mai reţin numele - şi cu mine. Avionul spre Bucureşti decolase de mult, iar trenul spre Mama Italia pleca a doua zi. Aveam, prin urmare, încă o noapte de omorât, a treia. No problem (nu-i aşa?), doar eram un adevărat serial killer în materie. Italianca se uita la mine ca o mireasă virgină înainte de corida nupţială: pe figura ei se citea frică, dar şi speranţa că totul se va termina cu bine. Eu, unul, mă gândeam cum să scap de ea, fiindcă, nu-i aşa, altfel te mişti singur. Situaţia era destul de albastră: bani de hotel nu aveam - cel mult de un loc pe o bancă în parc -, iar gara se închidea la miezul nopţii. Kaput! Ce te faci până dimineaţa? In cele din urmă, am plasat-o pe Beatrice în versiune neretuşată la Centrul Catolic, un fel de azil de noapte pentru credincioşi. Pe mine nu au vrut să mă primească, nefiind soţul of the Frau Verbotten. Era, oricum, ceva, fiindcă sunt momente când este mai uşor fără bagaj. In noaptea aceea tocmai se prezentase unul dintre ele. Am spus „Ciao bella, a domani!" şi m-am topit în noapte ca un cub de gheaţă într-un pahar cu Burbon marca Maker's Mark, preferinţa mea.
Zgribulit, înfometat şi dospind de somn mai ceva decât Parlamentul României în sesiune extraordinară, am rătăcit pe străzile întunecoase din jurul Bahnhoff-ului. Mi-era teamă să mă aventurez prea departe, spre inima oraşului, neavând la mine busola şi harta. In cele din urmă, am intrat, la plesneală, în holul unui hotel relativ modest. Intr-o clipă de revenire la realitate am remarcat că, de fapt, se aflau pe-acolo şi câteva mese, un bar şi un barman care, probabil, îndoia berea cu apă în dosul tejghelei. In schimb, nici ţipenie de client.
Mi-am luat inima în dinţii mei de lup tânăr şi hămesit, am in -trat, am spus „Gutten Abend", cum mă învăţase mama la plecare, şi i-am povestit ce şi cum. „Na, und?", răspunse guraliv neamţul într-o germană fluentă, mai tulburat de dramoleta mea decât Marea Neagră când o în -cerci cu degetul. „Puteţi să mă lăsaţi să stau aici până dimi -neaţă?" Fritzy îmi aruncă o privire de un albastru Hardy Kruger şi-mi arată cu bărbia o masă. ,Ja-ţi o bere, însă, ca să nu avem necazuri mit Polizei." Zis şi făcut. După care, eliberat de o mare obsesie, am adormit instantaneu, stând în fund, rigid şi lipsit de viaţă ca o statuie la Muzeul Doamnei Tussaud. Ai fi jurat că sunt viu, ce mai! La un moment dat, am auzit că cineva îmi vorbea. Am făcut doi ochi de urs ieşit din hibernare şi l-am privit pe cel care-mi tulbura liniştea. Era o ea. Genul „pasăre de noapte". Simpatică. Conversaţia s-a legat foarte greu, fiindcă la ora aia aveam mari dificultăţi în accesarea dicţionarului germano-german. I-am povestit odiseea. In două secunde am dat-o gata. A devenit mămoasă. Ce-mi place mie la femei, vă spun sincer, este că, dacă vrei să ai succes la ele, trebuie să te arăţi slab, neputincios, vulnerabil. Cu cât eşti mai nenorocit, cu atât e mai mare atracţia. (Oricum, la mine, asta este o chestie naturală.)
Toate tentativele Brunhildei de a mă resuscita au dat greş. In cele din urmă, femeia m-a lăsat în durerea mea şi s-a mutat la o altă masă. Abia atunci am observat că holul se umpluse cu clienţi. Am ciulit urechea să aud ce se ciripeşte. Nişte şmecheri la costum vorbeau cu accent străin despre maşini şi alte alea. Le-am spus să mă scuze şi am înţepenit la loc. Ma trezit o mână aşezată părinteşte pe umăr. Am făcut nişte ochi mai expresivi decât ai unui bou la abator. „E dimineaţă, e timpul să închidem." „OK," i-am zis urmaşului ni-belungilor, cât face?" Nu-mi mai amintesc cât a spus. Am dus încet mâna la buzunar şi am scos... pistolul! Nu, asta este din alt film. Banii. Am plătit şi am ieşit in die Strasse.
Era ora şase şi oraşul plutea într-o ceaţă rece, gri-albăstrui. Când am făcut calculele, mi-am dat seama că fusesem taxat „ezact" preţul unei beri. Atât şi nimic mai mult. „Dom'le, ce ţi-e şi cu nemţii ăştia!", am exclamat în sinea mea cu admiraţie pentru acest brav popor şi, recă-pătându-mi încrederea în semeni, m-am târât ca un melc surmenat spre Bahnhoff, unde aveam întâlnire cu Laura. Numai că eu, băieţi, sunt făcut pentru roluri mai mari decât cel de baby-sitter.
Mi-am luat aşadar bagajul şi-am şters-o la aeroport. Mai aveam de rezolvat un amănunt esenţial: dat fiind că avionul meu plecase cu o zi înainte, trebuia să găsesc neapărat un loc la altă cursă cu destinaţia home. Simplu, nu? S-o credeţi voi, neam de blatişti! Până nu le-am spus celor de la Tarom, care-mi sugerau să mai aştept două zile până la următoarea cursă Tarom (unde?! cu ce bani!!!??) că, dacă nu mă aruncă rapid în primul avion de România, cer azil politic, nu s-a mişcat nimic. Deştept,
nu!?!
De câte ori mă gândesc la această întâmplare, mă frământă o mare întrebare: m-o mai aştepta Claudia în gară la Frankfurt?