Nou-înfiinţată, Editura COMPANIA şi-a propus în primul rând publicarea unor cărţi-document, urmărind o abordare contemporană a istoriei trăite. Lucru pe care-l reuşeşte cu succes! Petru Romoşan, scriitor şi expert în artă, ne-a mărturisit planurile editurii pe care o conduce.
Cum v-aţi hotărât să puneţi bazele unei edituri?
Suntem o editură înfiinţată destul de recent, în toamna lui 1998. Am publicat 60 de titluri şi avem în lucru alte câteva zeci. Edităm cărţi-document, urmărind o abordare contemporană a istoriei trăite (memorii, jurnale, scrisori) şi insistând asupra textelor ignorate sau cenzurate în perioada comunis -tă. Am tipărit „Izvor. Ţara sălcilor" a Marthei Bibescu, o capodoperă a simţirii româneşti, scrisă în franceză. Vom începe să publicăm şi seria de jurnale ale Marthei Bibescu cu un prim an, 1915, având ca miez intrarea României în Primul Război Mondial, care a dus în final la Marea Unire. Tatăl Marthei Bibescu, Ion Lahova-ry, care a condus câteva ministere şi era şeful Partidului Conservator, a contribuit decisiv la luarea hotărârii de a intra în război alături de francezi şi englezi. Pentru o editură, publicarea acestui jurnal este o grea încercare. Cartea va avea un aparat de note care aproape că depăşeşte textul. O să tipărim şi memoriile Elenei Văcărescu, care au apărut în '46 la Paris, dar niciodată în româneşte. Nu ne propunem să intrăm în experimente literare. Aprofundăm profilul ales de la bun început, care e destul de strict şi la care ne-a obligat realitatea: publicul e sătul de ficţiune, în general nu se prea mai citeşte literatură, iar societatea românească tocmai iese dintr-o ficţiune lungă de 50 de ani. Dorim să publicăm şi cărţi de economie care să-i ajute pe politicienii noştri şi pe oamenii de decizie să gândească altfel. Ele chiar intră într-o serie care se numeşte ALTFEL.
Ne implicăm totuşi şi în susţinerea autorilor contemporani, care sunt destul de vitregiţi. Am publicat romanul lui Mircea Nedelciu „Zodia scafandrului" şi un volum de po -vestiri al Adrianei Bittel despre viaţa din Bucureşti din ultimii 30-40 de ani. Cartea ei a avut un succes deosebit poate şi pentru faptul că există un interes deosebit pentru literatura scrisă de femei în toată lumea. Pe femei le-a prins mai bine modernitatea: sunt mai sincere, mai vitale. în aceste zile găsiţi în librării - şi sper să vă încânte şi să vă amuze, ca şi pe mine - romanul tranziţiei noastre interminabile, „Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni", scris de Petru Cimpoeşu, cunoscut prozator optzecist.
Am observat că publicaţi şi cărţi pentru copii.
Avem într-adevăr un departament „Junior". Interesul soţiei mele, Adina Kenereş, se situează în această zonă a literaturii pentru copii. Pe plan mondial, baza meseriei de editor este cartea pentru copii. Din păcate, lucrurile nu stau la fel şi în România. Pentru viitorul nostru, acesta e un semn foarte prost. Românii nu sunt deloc interesaţi de ceea ce se întâmplă cu propriii lor copii, ceea ce e înspăimântător. Şi mai trist e că, în România, de peste 10 ani nu există nici o revistă pentru copii. Au dispărut „Arici Po-gonici", „Cutezătorii" şi în locul lor nu a apărut nimic. Au ieşit mai multe reviste de acest gen, dar toate au avut o existenţă scurtă, n-au rezistat. Se spune că nu există o asemenea revistă pentru că nu există o piaţă de publicitate a produselor pentru copii. Cred că acesta ar trebui să fie un subiect de reflecţie naţional. în măsura în care occidentalii se arată interesaţi de copiii instituţionalizaţi, noi încercăm „să facem frumos" în această privinţă, ca să putem fi luaţi în serios la discuţiile internaţionale şi să curgă fondurile. Dar nu ne preocupăm aproape deloc de copii în general.
Aţi publicat manuale?
Nu. Din pricina reputaţiei pe care o au licitaţiile şi avizările. Aşteptăm să intrăm cu adevărat pe piaţa liberă a manualelor, în care să nu mai intervină nici Banca Mondială, nici statul şi să fie vorba doar de cerere şi ofertă, cum se întâmplă în restul lumii. E necesar să dispară intermediarii inutili (o bună programă e suficientă) şi să lucrăm pe criterii strict pedagogice şi profesionale. în schimb, publicăm auxiliare şcolare, care sunt folosite din plin de elevi, chiar dacă nu sunt litera programei.
Cum stau lucrurile în privinţa sponsorizărilor din partea statului pentru anumite cărţi?
Multe dintre cărţile „sponsorizate" lipsesc din librării. Se şopteşte timid că au fost tipărite în tiraje confidenţiale, în ciuda ajutorului primit de la stat. E posibil să se fi procedat la un adevărat masacru al culturii scrise de azi. Puţinele fonduri care au existat - şi au existat! -par să fi fost în bună măsură deturnate spre buzunare obscu -re. N-ar strica un control riguros al utilizării acestor fonduri.
Care este cifra de afaceri? Câţi angajaţi aveţi?
Anul trecut am vândut cărţi în valoare de două miliarde de lei. Sponsorizările de care am beneficiat au fost pentru trei cărţi. Nu le-am cerut, le-am primit. Pentru anul în curs, contez pe o creştere reală a firmei de 40%. Ne bazăm pe puterile noastre şi pe complicitatea cu cititorii noştri. Cercetăm piaţa şi suntem foarte atenţi la ceea ce ar putea interesa efectiv publicul. Cum spunea Flammarion, „încercăm să facem cele mai bune lucruri pentru cât mai multă lume". E vorba de cărţi necesare, iar noi trebuie să le edităm la cel mai bun standard posibil. Nu avem pretenţia să tipărim poezie ermetică, dar ne străduim să facem obiectul „carte" impecabil.
Care este nivelul preţurilor pe care îl practicaţi?
încercăm să menţinem preţurile la un nivel cât mai scăzut. Sperăm ca şi în acest fel să rămânem pe piaţă. Mulţi editori au ridicat dramatic preţurile. Ceea ce indică un management lamentabil şi o politică economică fără viitor. Să ne înţele -gem: există mărfuri - cărţi -care merită preţuri foarte mari, cum sunt cărţile de artă şi cataloagele ştiinţifice de tot felul. Dar aici e vorba de raportul ca-litate-preţ, raport dezechilibrat în cazul multor cărţi banale de pe piaţa românească. Se ştie că, atunci când se măreşte preţul benzinei sau al ţigărilor, vânzările scad brusc. La fel se întâmplă şi în cazul cărţilor. în plus, în acest moment, capacitatea de absorbţie a pieţei e în scădere.
Presupun că aplicaţi această politică şi pentru a vă păstra un public fidel al editurii...
Da! încercăm să avem preţuri prietenoase şi din acest motiv.
Totuşi, cum v-aţi hotărât să înfiinţaţi o editură în '98?
Soţia mea este editor profesionist şi a lucrat timp de 10 ani pentru marile case franceze, întâi ca angajată şi apoi ca freelancer. A revenit în ţară şi a fost director de departament la Editura Humanitas, în '97. Dar colaborarea ei cu această editură nu a fost una dintre cele mai fericite, aşa că am decis să ne înfiinţăm propria noastră „companie". A fost o decizie curajoasă. Şi trebuie să vă spun că domeniul e într-o continuă deprofesionalizare. Pretenţiile sunt enorme, competenţele sunt slabe. Acum însă, am ajuns la un echilibru economic: editura începe să fie funcţională. Suntem 10 oameni, cu mine cu tot. Şi cu Sorin, şoferul. Din vânzarea de carte putem tipări lunar două-trei sau chiar patru titluri. Editura începe să crească singură. Nu mai avem nevoie de investiţii exterioare. în mod normal se estimează că la acest stadiu se ajunge, în cazuri fericite, cam în patru-cinci ani. Noi am reuşit ceva mai repede.
Sunteţi însă şi scriitor... între '77 şi '82 am publicat nişte cărţi de poezie. Am făcut parte din faimoasa generaţie '80, fiind chiar printre fondatori. Sunt primul din această generaţie care am tipărit o carte, care a şi luat, de altfel, Premiul Uniunii Scriitorilor, fiind tradus fără „pile" şi aranjamente în mai multe limbi. Din '83-'84 n-am mai publicat nimic, pentru că nu se mai putea tipări fără compromisuri.
Dar de scris aţi mai scris?
Am mai scris...
Şi?
O să public acum o carte de poezie. Dar atunci am preferat să mă ocup de o galerie de artă. Am ajutat şi eu să supravieţuiască vreo 30-40 de pictori -nume mari, nume medii, nume mici, oameni şi ei, acolo. Vedeţi, v-am spus un vers de-al meu de pe vremuri. Venea după un altul: „Nu mă mai speriaţi cu bătrânii maeştri.".
în 1987, soţia mea a rămas în Occident, iar în 1988 eu am trecut pe jos frontiera în Ungaria. La Paris, mi-am reluat cu mare greutate meseria de negustor de artă: trebuia să mă adaptez la o altă piaţă şi la o altă deschidere culturală. în România, ca şi în celelalte ţări balcanice, avem experienţa a mai puţin de 200 de ani de cultură laică, în timp ce Franţa şi întreg Occidentul au această experienţă de vreo şapte secole. Pot să spun că mă pricep destul
de bine la arta occidentală în întregul ei, dar mai ales la cea franceză.
Cum v-aţi hotărât să reveniţi în ţară?
După Revoluţia din '89, mi-am dat seama că noi, cei plecaţi, nu prea eram doriţi aici. La vremea aceea, m-am întors în ţară şi am văzut oameni pe care-i ştiam supuşi regimului comunist ţinând lecţii de morală şi de verticalitate. Doar recent lucrurile s-au mai aşezat şi scara de valori începe să funcţioneze. Elitele noastre sunt dezamăgitoare. Ele nu-şi prea joacă rolul, dar au pretenţii, cer burse, au paşapoarte înroşite de vize de la Johannesburg până la New York, dar oferă mult prea puţin. Cred că e important ca un om să vorbească doar după ce a făcut ceva. Or, la „vârfurile" societăţii noastre nu prea e cazul. De exemplu, cei 2.000 de scriitori vor să fie ajutaţi, dar nu sunt capabili să producă nici măcar o revistă pentru copii. Trebuie să fie o relaţie echitabilă între ce dai şi ce primeşti, nu?
Ne-am întors totuşi în ţară în 1997 şi nu suntem nemulţumiţi. Cred că se pot face lucruri cu adevărat importante. E un început de lume.
Vă ocupaţi în continuare de comerţul cu artă?
Acum mă ocup mai mult de expertiză decât de comerţul cu artă, pentru că acesta nu a renăscut încă în România. Puţinii oameni cu bani şi-au făcut deja colecţiile, care sunt centrate pe cele 10-15 nume de mari pictori români cunoscuţi de toată lumea: Aman, Andreescu, Gri-gorescu, Luchian, Petraşcu, To-nitza, Pallady, Iser, Tătărăscu, Ciucurencu, Baba... Ceea ce e foarte restrictiv, pentru că, pe de o parte, există primitivii de pe la 1850-1860 şi, pe de altă parte, mai există şi o foarte bună pictură a anilor '60-'70, ge -neraţia pictorilor de atunci bucurându-se de deschiderea cunoscută. Mai sunt şi foarte talentaţii tineri artişti de azi, care, din păcate, nu au nici un debuşeu. O reală colecţie nu se face pe nume, ci pe opere de valoare, unde intervine gustul colecţionarului.
Marii pictori sunt poate preferaţi de gustul public...
în România, viaţa publică e redusă la câteva sute de persoane. Nu e posibil ca aceiaşi oameni să fie întrebaţi, la televiziune de pildă, despre ploaie, despre gripă, despre economie, despre politică. Avem totuşi specialişti în toate aceste domenii. Aceeaşi greşeală o fac posturile de radio şi ziarele. E foarte plictisitor. Cred că trebuie să se lărgească un pic acest spectru. Ar trebui să îţi poţi face cultura şi din ziare, însă acestea sunt lamentabile. Toate! Dacă citeşti „Le Monde" sau „New York Times", găseşti articole de mare ţinută, care nu privesc numai actualitatea imediată - aceea care în România e de multe ori şi inventată. Şi la noi unele ziare au secţiuni de cultură, dar acestea sunt foarte subţiri...
Iar revistele de cultură au tiraje de câte 1.000 de exemplare şi circulă în cerc închis...
Sunteţi mult prea generoasă! Unele n-au nici tiraj de 1.000 de exemplare! Multe sunt folositoare doar pentru trei persoane: cea care scrie revista, cea despre care se scrie şi cea care e nemulţumită că s-a scris despre altcineva şi nu despre
Ce e de făcut?
Am participat la o şedinţă la Uniunea Scriitorilor şi nimeni, dar absolut nimeni, nu-şi pune problema cum să producă nişte bani. Deşi au un patrimoniu, scriitorii se întreabă de ce nu li se mai dau nişte bani. Lucrurile se petrec astfel pentru că selecţia profesională a fost nenaturală. Mulţi dintre cei care intrau în Uniunea Scriitorilor în anii comunismului nu erau cei mai buni, ci erau cei mai utili propagandei. „Ingineri ai sufletului omenesc", vorba tovarăşului Lenin. Nu sunt neapărat oameni cu verticalitate, şi nici măcar scriitori adevăraţi.
Nu mai pot să-şi schimbe mentalitatea?
Dar îi mai vrea cineva? Le mai cumpără cineva cărţile?
In Occident, ca scriitor, poţi să trăieşti din vânzările cărţilor tale. Dacă nu, mai vinzi un scenariu, mai susţii o rubrică într-un ziar, mai predai un curs despre arta de a scrie... Când va fi şi în România la fel?
Nici în Occident situaţia scriitorilor nu e roză. Dar ei îşi caută soluţii onorabile de supravieţuire. Atenţie, onorabil nu înseamnă neapărat sinecură! Ceea ce nu au înţeles scriitorii de la noi e că nu li s-a dat talentul doar pentru a-şi satisface viciul de a scrie în colţul lor, că acest viciu nu are de ce să fie plătit de către stat. E plăcerea şi libertatea lor. Problema e în ce măsură se pot implica în societate ca intelectuali. Trebuie să şi dai ceva, nu numai să ceri. Eventual, să dai mai mult decât primeşti...
Sunt nişte egoişti?
Nici măcar nu e vorba de egoism! Dacă tot nu eşti Shakespeare sau Dante, trebuie să-ţi foloseşti abilităţile în scopuri mai utile comunităţii, fără ca din pricina asta să-ţi fie ruşine. Poţi rămâne în profesie prin traduceri, redactare, corectură, popularizare. Să ştiţi că, în anii '30-'40, scriitorii noştri erau prinşi în viaţă, dar ceea ce se întâmplă astăzi în acest mediu este aberant.