Odeonul", credincios unui mai vechi crez al său de a oferi publicului spectacole cât mai variate, se dovedeşte, şi de această dată, inspirat, punând în scenă „îngerul albastru" după „Profesorul Unrat" de Heinrich Mann (apărut în 1905), romanul câştigându-şi celebritatea mult mai târziu, în august 1929, când regizorul de film Josef von Sternberg vine în Germania, de la Hollywood, pentru a-l ecraniza. Filmul şi-a câştigat un binemeritat loc în istoria mondială a cinematografiei, pentru Marlene Dietrich însemnând şansa de a pleca la Hollywood. Colaborarea dintre cei doi s-a soldat cu realizarea a nu mai puţin de şase filme de o reală valoare şi rezistenţă în timp, rolul Lola-Lola din „îngerul albastru" transformând-o pe actriţă într-o legendă vie.
Există, desigur, tentaţia de a vorbi despre frumuseţea cabaretului de odinioară, cea de a face incursiuni în istoria lui, mai ales în prima parte a secolului XX, când acest gen a reuşit să aibă şi oarecari influenţe în chiar dinamica transformărilor sociale şi culturale din mai multe ţări europene. Evit deliberat atracţia pentru subiect, amintind doar de anul 1919 când, la Bucureşti, o dată cu inaugurarea Cărăbuşului, se poate vorbi despre istoria modernă a cabaretului în România, iniţiator al genului (cine altul putea fi?) fiind Constantin Tănase.
Să revenim însă la „îngerul albastru" de la Teatrul „Odeon". Cel ce ne propune o întoar -cere în timp este cunoscutul, de acum, coregraf şi dansator Răzvan Mazilu. Acesta s-a impus memoriei spectatorilor prin montări cum este aceea de la Teatrul Naţional (1995) cu „Dama cu Camelii", cu „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult" (1996) de la „Odeon" şi „Coppelia" de la Opera Română din Timişoara (1999).
în spectacolul de la Teatrul „Odeon" Răzvan Mazilu semnează dramatizarea, versiunea scenică şi coregrafia, accentul căzând, fireşte, pe valoarea gestului şi a mişcării scenice. Opţiunea regizorului pentru distribuţia din „îngerul albastru" ne dezvăluie şi o altă calitate a sa, aceea de a şti să-şi formeze o distribuţie. Nume ca Maia Morgenstern (interpretă a Rosei Fröhlich, zisă Lola-Lola), Florin Zamfirescu (în rolul profesorului Emanuel Raat), susţinuţi de Cătălina Mustaţă, Jeanine Stavarache, Mircea Constantinescu, Ioan Batinaş şi mai tinerii Leonid Doni, Dimitri Bogomaz, Mihai Danu constituie una dintre atracţiile „îngerului albastru" de la „Odeon".
Nu am prea mulţi termeni de comparaţie (nu am avut bucuria de a gusta genul la el „acasă") care să-mi poată da dreptul emiterii unui verdict cu drept de veto. îndrăznesc însă a spune că mi-aş dori ca acest spectacol să poată urca şi pe o scenă unde cabaretul are o îndelungată istorie, unde este „en vogue". Ar fi o confruntare din care, îmi place să cred şi... mi-o doresc din tot sufletul, „ai noştri" ar ieşi cu fruntea sus. Personal, înclin să cred că nu am avea de pierdut, ci numai de câştigat. La acest intim vis al meu ar contribui şi scenografia şi costumele semnate de redutabilul cuplu Irina Solomon şi Dragoş Bu -hagiar. Atmosfera câştigă un plus de farmec şi prin muzica şi textele folosite şi în filmul din anii 1930, autorii acestora fiind Friedrich Holländer (muzica) şi Robert Liebmann Holländer (textele cântecelor).
Repet, fără a-mi aroga drepturi de absolut judecător, rezervân-du-mi-l, în ultimă instanţă, numai pe cel de spectator şi de iubitor al teatrului şi al slujitorilor săi, recomand spectaco -lul ce se doreşte a fi un comentariu modern de -spre iubire şi sex, pasiune şi moarte. Este un spectacol în care actorii nu se menajează, reali -zând adevărate performanţe coregrafice şi muzicale într-o încercare izbutită de a (re)des -coperi frumuseţea cabaretului.
Danssolitude" - noua premieră a Teatrului Nottara - se înscrie, în linia opţiunilor, tot mai manifeste în ultima vreme, pentru un alt nivel de comunicare în teatru, respectiv cel al comportamentului. Premiera de la Sala Studio a Teatrului Nottara -„Danssolitude", în regia coregrafului Florin Fieroiu, după un scenariu semnat de Radu Macri-nici - poate fi plasată după „DaDaDans" şi „Costumele" în linia acestor tendinţe.
Spectacolul, după cum însuşi regizorul o spune, ne propune o construcţie în care „totul nu este altceva decât o înlănţuire de poziţii fireşti ale corpurilor noastre". încercând o reinstalare în drepturi a gestului, constatăm tot mai mult cum dansul nu se mai rezumă doar la simple interludii într-un spectacol de operă sau revistă, sau la simple mişcări ritmice în teatru; el încearcă să devină un limbaj dominant, sintagma „teatru-dans" lansată de Pina Bausch - preoteasă laică a teatrului şi dansului - apropiindu-ne de fapt de originile spectacolului.
în viziunea regizorală a coregrafului Florin Fieroiu, spectacolului de la Nottara îi lipseşte CUVÂNTUL, locul 'acestuia fiind luat de comunicarea gestuală şi corporală. Atât pentru interpreţi, cât şi pentru spectatori este un început de iniţiere în alte modalităţi de expresie scenică. în acest temerar demers, regizorul este susţinut de actorii Cerasela Iosifescu, Dragoş Bucur, Alexandru Jitea, Bogdan Dumitrache, interpreţii evoluând într-un cadru scenografic semnat de Lia Manţoc şi dansând pe acordurile muzicii lui Arditti Quartet.
Un incident plin de culoare, cu şanse reale de statut comic prin ex -celenţă, este cel petrecut la premieră, când, conform scenariului şi regiei, cei patru actori aşezaţi în primul rând de scaune provoacă -printr-un „comportament" zgomotos, ce degenerează chiar în îm -brânceli şi palme peste ceafă - reacţia legitimă a spectatorilor care-i apostrofează, cerându-le să se comporte civilizat.
are, fireşte, comicul său, dar aş putea-o considera şi un veritabil examen de interpretare, actorii evoluând gradual de la haos la regăsirea propriei identităţi şi a profunzimii gândului. Jocul lor oferă spectatorilor clipe de reale satisfactii artistice. Incidentul se aplanează în momentul când spectatorii îşi dau în sfârşit seama că, de fapt, acto -rii îşi executau partitura şi că totul făcea parte din spectacol. Scena are, fireşte, comicul său, dar aş putea-o considera şi un veritabil examen de interpretare, actorii evoluând gradual de la haos la regăsirea propriei identităţi şi a profunzimii gândului. Jocul lor oferă spectatorilor clipe de reale satisfacţii artistice.