O familie de texani adevăraţi

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc în peregrinările mele pe pământ american o familie mai neobişnuită decât cea a lui Vergie şi Doug Meigs, din Houston, Texas.
La drepi vorbind, ceea ce pare ieşit din comun, poate fi socotit, dacă stai bine să te gândeşti, doar un ideal la care visăm fiecare dintre noi când ne întemeiem un cămin: deplina armonie între parteneri, o strânsă apropiere între părinţi şi copii, sufletul plin cu suficiente haruri ca să împărţi la toată lumea fară să simţi altceva decât o bucurie fără margini. Şi, aşa cum se întâmplă când este vorba despre baierele sufletului, cu cât le desfaci mai larg cu atât este mai mare fericirea pe care o simţi.
Chiar şi la un examen sumar, iţi poţi da uşor seama că armonia între parneri - ce poate fi mai firesc între doi oameni care-şi leagă destinele pentru o viaţă ? - este tot mai greu de atins, de fapt de păstrat, într-o lume prinsă de vârtejul shimbărilor; apropierea dintre copii şi părinţi -firească şi ea - devine tot mai desuetă, într-o lume în care tineretul creşte într-un total spirit de independenţă; cât despre dărnicie, câţi dintre noi putem să facem un bilanţ pozitiv între ce oferim celor din jurul nostru şi ce primim de la ei?! Gândeşte-te nu la ce fac ceilalţi pentru tine, ci la ce poţi face tu pentru ceilalţi, o parafrază după o formulă celebră pare să guverneze, în spiritul cel mai creştinesc, viaţa familiei Meigs. Îndată ce păşeşti pragul casei lor eşti întâmpinat de un aer personalizat de cordialitate şi de familiaritate. De pe pereţi te privesc din fotografii înrămate zeci şi zeci de figuri zâmbitoare, prietenoase. Majoritatea aparţin membrilor familiei, la diferite vârste şi în varii împrejurări, dar şi unora dintre prietenii apropiaţi. Atmosfera este pe cât de primitoare, de caldă, pe atât de grăitoare despre spiritul care domneşte în casa Meigs. despre zeii ei ocrotitori.
Casa - prefer să-i spun astfel, şi nu în mod pretenţios, rezidenţă - poartă pecetea constructorului cine altul decât Doug?! De când se ştie. el a făcut ceea ce i-a plăcut cel mai mult: să închipuie case, apoi să le construiască pentru oameni care să fie fericiţi în ele. De aceea, casele pe care le-a construit Doug, şi care i-au adus suficiente satisfacţii băneşti, i-au umplut viaţa cu numeroşi prieteni. Asemenea unui personaj celebru din Călinescu, Zambaccian, Doug nu a fost, pur şi simplu, un constructor sau un om de afaceri: el şi-a apropiat „beneficiarii", şi i-a făcut parte din familie. Relaţiile sale cu „clienţii" devin rapid raporturi de prietenie, în cel mai deplin sens al cuvântului. O casă căreia îi face recepţia marchează sfârşitul unor raporturi, momentane, de afaceri şi începutul unui nou tip de raporturi, pe termen lung, bazat pe afecţiune. Dacă ar fi să rezumăm filozofia constructorului Meigs, ar trebui să spunem în puţine cuvinte, că el concepe spaţii destinate unei bune comunicări intrafamiliale. Modulele utilitare - bucătăria etc. -nu sunt izolate, separate de restul habitatului. Ele sunt încorporate armonic într-un spaţiu domestic în care toţi membrii familiei să poată petrece cât mai mult timp împreună. Interioarele comunică firesc între ele, într-un limbaj al transparenţei depline. De aici şi preferinţa construcţiei pe un plan orizontal, fără ruperi de ritm datorate scărilor. în acelaşi spirit de coeziune familială, una dintre piesele principale este sala de jocuri, plasată lângă living, un site unde membrii familiei îşi dau întâlnire pentru o patidă de darts sau alte jocuri recreative.
Fiind propriul său stăpân de când se ştie - nici nu ar concepe altfel! - Doug şi-a asociat fiul în treburile manageriale ale acestei „afaceri" de familie pentru a duce mai departe o tradiţie începută de el.
Om al pământului său, Doug are o slăbiciune tipic texană pentru binecunoscutele accesorii vestimentare: cisme cu vârful ascuţit, centuri, franjuri, pălării cu borurile răsucite. Nici nu-i trece prin minte că ar putea să poarte altfel de haine decât cele caracteristice locului. Face parte din însăşi viaţa sa. Aşa cum face parte şi ghitara la care cântă oridecâteori găseşte o clipă liberă, acompaniindu-se de o frumoasă voce baritonală. Nu rareori, face bucuros un duet cu fiica lui, care i-a moştenit harul muzical, spre deliciul unui public de intimi.
Dacă-l întrebi de politică, „omul lui" este, fireşte, texan-ul de la Casa Albă, George W. Bush; dacă nu neapărat dintr-o aprobare necondiţionată a politicii actualului preşedinte, cu siguranţă din patriotism local, o trăsătură de caracter a mai tuturor americanilor, indiferent de statul de reşedinţă